"For other foundation can no man lay than that is laid, which is Jesus Christ." (1 Cor. 3:11)

Home
Articles
Books
Confessions
Anabaptist History
Churches and Related ones
Our Mission

Other Languages
Russian Bibleviews
Romanian Bibleviews
Español Bibleviews
Haiti Bibleviews
Portuguese Bibleviews

More Information
About your InternetServant
Contact Us & Guestbook

"If any man will come after me, let him deny himself, and take up his cross daily, and follow me." (Luke 9:23)

Capitolul 6

Răscumpărarea clarificată

 

Lecţii de la evrei

Evreii, poporul ales, au avut o lungă istorie de răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu şi un lung drum până să înveţe importanţa împlinirii voii lui Dumnezeu. În final, după cei şaptezeci de ani de robie ai lui Iuda în captivitatea babiloniană, evreii s-au vindecat de idolatrie. Această vindecare nu le-a rezolvat problemele deoarece existenţa lor naţională a fost afectată de faptul că mulţi evrei au fost împrăştiaţi printre neamuri. Rămăşiţa din Ţara Promisă a dezvoltat religia iudaică. Pentru ei, pendulul a oscilat de la răzvrătire la un legalism strict bazat pe interpretarea orală şi literală a Legii. Dumnezeu dorea ca evreii să se schimbe, dar această schimbare dominată de o dorinţă plină de zel pentru litera Legii i-a condus la pierderea spiritului şi a scopului Legii. Astfel, ei au clădit un întreg sistem de tradiţii ce erau ferm întemeiate nu pe spiritul şi scopul Legii ci pe litera ei.

Acest accent pus pe ascultarea strictă a literei Legii şi a tradiţiei bătrânilor a fost o sursă a conflictului ce s-a iscat mai târziu între conducătorii iudeilor şi Isus. A fost o cauză a opoziţiei crescânde a Fariseilor şi cărturarilor faţă de Isus, care în cele din urmă a condus la crucificarea Lui. Isus a încercat să-i îndrepte atunci când ei I-au acuzat ucenicii de încălcarea datinei bătrânilor. El i-a întrebat: ,,Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?” (Matei 15:3). El a arătat spre porunca a cincea ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (v. 4) şi le-a adus aminte că ei susţineau: ,,Cine va zice tatălui său sau mamei sale: ,,Ori cu ce te-aş putea ajuta, l-am închinat lui Dumnezeu”, nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa” (v. 5, 6). Prin aceasta ei au ,,desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei” (v. 6). Isus le-a aplicat şi o profeţie din Isaia: ,,Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti” (v. 8, 9; vezi Marcu 7:1-13; Isaia 29:13).

Prima misiune a bisericii numai către evrei

Legalismul evreilor a fost adus în biserica primară ameninţând să pervertească mesajul Evangheliei. Legalismul nu numai că a adus confuzie în mintea unora dintre creştinii primului secol, ci şi a făcut ca unii apostoli şi conducători ai bisericii să nu poată înţelege semnificaţia Legii şi a relaţiei acesteia cu Evanghelia.

Mulţi conducători ai bisericii primare nu au înţeles că răscumpărarea era pentru toţi oamenii, că Neamurile nu trebuiau să se conformeze Legii mozaice ca să devină creştini şi că evreii creştini nu mai trebuiau să continue sub Lege. Petru însuşi s-a confruntat cu aceasta. A fost nevoie de un înger, un sutaş roman numit Corneliu şi o viziune pentru ca Petru să înţeleagă că Evanghelia a fost dată tuturor oamenilor. Fiind într-o călătorie, Petru şi-a dorit ceva de mâncare. În timp ce i se pregătea de mâncare, Petru a căzut într-o răpire sufletească. A văzut un obiect ca o faţă de masă mare coborându-se din ceruri ce conţinea toate felurile de animale cu patru picioare, târâtoare şi păsări. ,,Şi un glas i-a zis: ,,Petre, scoală-te, taie şi mănâncă”. ,,Nicidecum, Doamne” a răspuns Petru. ,,Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat” (Faptele Apostolilor 10:13, 14). Atunci vocea i-a spus: ,,Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat” (v. 15).

,,Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei, pe care o avusese” (Faptele Apostolilor 10:17). Atunci au venit trei oameni şi i-au spus: ,,Sutaşul Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu” (v. 22) a fost îndemnat de un înger să-l caute şi să asculte tot ceea ce avea să-i spună. Petru a mers la Corneliu şi i-a spus: ,,Ştiţi că nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească cu unul de alt neam, sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. De aceea, am venit fără cârtire când m-aţi chemat” (v. 28, 29). Petru a explicat mai târziu: ,,În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El” (v. 34, 35). Apoi le-a spus despre Isus Hristos.

A considera că Neamurile pot fi mântuite fără a deveni evrei a fost ceva nou pentru Petru şi alţi conducători ai bisericii primare. Apostolii au primit Marea Însărcinare pentru a predica Evanghelia la toate Neamurile (Matei 28:19; Luca 24:47; Faptele Apostolilor 1:8), dar ei au realizat cu greu faptul că aceasta însemna a predica şi altora în afară de evrei şi prozeliţii lor. Totuşi au fost unii care au predicat şi altora, aşa cum a fost predicarea lui Filip printre samariteni (Faptele Apostolilor 8). Totuşi, în mare parte, idea că evreii erau poporul ales al lui Dumnezeu iar Neamurile erau privite ca ,,necurate” era adânc înrădăcinată în gândirea evreilor, influenţând mărturia lor. Primii creştini nu au putut înţelege deplina semnificaţie a experienţei lui Petru cu Corneliu. Atunci când au fost împrăştiaţi datorită persecuţiei pornite după uciderea cu pietre a lui Ştefan, ei au continuat să predice Cuvântul ,,numai Iudeilor” (Fapte 11:19).

Neînţelegerile dintre creştini referitoare la ţinerea Legii

Treptat, Cuvântul s-a răspândit de la evrei la Neamuri. Pe măsură ce în biserică intrau tot mai mulţi dintre Neamuri, modul în care ei se relaţionau la Lege a devenit un subiect important. Conducătorii bisericii ştiau că Dumnezeu nu mai favoriza pe cineva anume, dar însemna aceasta că cei convertiţi dintre Neamuri puteau ignora Legea mozaică?

Acest subiect a ajuns la un punct culminant atunci când unii Iudei au mers să le spună celor dintre Neamuri: ,,Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Faptele Apostolilor 15:1). Aceasta a iscat un ,,viu schimb de vorbe şi păreri deosebite” (v. 2). În final, pentru a rezolva această situaţie, Pavel şi Barnaba (doi dintre cei ce au lucrat mult printre Neamuri) au fost însărcinaţi să meargă la Ierusalim împreună cu alţii să discute cu ceilalţi apostoli şi bătrâni. S-a organizat o conferinţă pentru a afla voia lui Dumnezeu asupra acestui subiect.

Printre primii care a vorbit a fost Petru. El şi-a explicat experienţa anterioară cum că Dumnezeu ,,n-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţ㔠(15:9). ,,Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mîntuiţi prin harul Domnului Isus” (v. 10, 11).

Duhul Sfânt i-a condus pe apostoli la concluzia că Neamurile nu trebuiau să ţină Legea mozaică, ci doar să se abţină de la idolatrie, imoralitate, dobitoace sugrumate şi sânge (Fapte 15:20, 28, 29). Aceste decizii nu au fost rezultatul gândirii omului ci au implicat revelaţia dată apostolilor aleşi ai Domnului.

Această conferinţă nu a rezolvat subiectul pentru toţi. Unii încă mai gândeau că creştinii trebuie să trăiască în supunere faţă de Legea mozaică. Iudaizatorii (aceia care insistau că orice creştin trebuie să păzească Legea mozaică) au ţinut deschis acest subiect până la sfârşitul primului secol, multe din cărţile Noului Testament fiind scrise pentru a explica relaţia dintre Legea mozaică şi credinţa creştină. Printre aceste cărţi sunt Galateni, Romani şi Evrei.

Galatenii – prin Lege sau prin har?

Cea mai timpurie carte a lui Pavel ce se referă la relaţia dintre Legea mozaică şi credinţă este epistola către Galateni. Bisericile din Galatia erau compuse în cea mai mare parte din Neamuri. Problema aceasta a relaţiei dintre Lege şi credinţă a apărut aici datorită unor anumiţi iudei creştini (iudaizatori) care au venit şi au învăţat că cei convertiţi la credinţă dintre Neamuri trebuie să ţină Legea lui Moise pentru a putea fi mântuiţi. Pavel a văzut aceasta ca ,,o altă evanghelie”, una pervertită, străină de ceea ce el le-a predicat (Galateni 1:6).

Pavel a accentuat faptul că Evanghelia pe care el a predicat-o ,,nu este de obârşie omenească”, ci că a primit-o ,,prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1:11,12). El le-a spus de relaţia pe care o are cu ceilalţi apostoli şi cum gruparea celor ce susţineau tăierea împrejur le-a creat probleme şi înainte. Astfel că problema cu care se confruntau galatenii nu era una nouă; alţii avuseseră de-a face cu ea înainte.

Pentru a le clarifica Evanghelia, Pavel le-a scris: ,,ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

Întrebarea care s-a ridicat probabil în mintea creştinilor galateni, sub influenţa celor ce susţineau tăierea împrejur era: ,,Dacă mântuirea vine prin credinţă, cum au fost socotiţi neprihăniţi cei ce au trăit înainte de Hristos? A fost Avraam socotit neprihănit prin faptele lui? S-a schimbat temelia neprihănirii?” Pentru a răspunde la aceste întrebări, Pavel citează din Genesa: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire” (Galateni 3:6; Genesa 15:6; Romani 4:3). Nu s-a spus nimic despre faptele Legii, această bază a neprihănirii rămânând în vigoare. ,,Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţ㔠(v. 7). Pavel a explicat aceasta arătând că ,,Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: ,,Toate Neamurile vor fi binecuvântate în tine” (v. 8). Aceia care nu acceptă această TEMELIE ci se bizuie pe fapte nu vor primi această binecuvântare. Ei sunt ,,sub blestem; pentru că este scris: ,,Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le fac㔠(v. 10). Legea la care Pavel se referă aici este legea mozaică, cele zece porunci, sistemul elaborat de jertfe şi închinare, reglementările civile şi sociale, etc., care sunt găsite în primele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Scopul acestei legi nu a fost să socotească neprihănit pe om. Vechiul Testament afirmă: ,,cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Habacuc 2:4). ,,Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: ,,Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Galateni 3:12-14).

Problemele celor ce susţineau tăierea împrejur erau cauzate de eşecul lor de a înţelege că promisiunile făcute lui Avraam şi seminţei lui nu erau fundamentate pe ascultarea Legii. Promisiunile au fost făcute ,,seminţei” nu ,,seminţelor” (Galateni 3:16). Promisiunea s-a referit la unul, nu la mulţi. Iar acest Unul este Hristos. Legea nu a anulat sau alterat această promisiune: ,,Un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute treizeci de ani” (v. 17). Legea nu a invalidat legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam. Aşa că dacă pretindem binecuvântările promise lui Avraam şi urmaşilor lui, nu o facem pe baza Legii ci pe cea a credinţei.

Pavel după ce a combătut ideea că Legea este asociată promisiunii, a continuat răspunzând la întrebarea care urmează în mod logic: ,,Atunci pentru ce este Legea?” (Galateni 3:19). El a răspuns afirmând: ,,Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină ,,Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa”. Era necesară să limiteze şi să ţină pe om în frâu până la venirea Sămânţei. Legea a fost un ,,îndrumător spre Hristos”(v. 24). A fost numai un lucru temporar, ,,după ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus” (v. 25, 26). Deoarece omul nu mai este sub îndrumător ,,nu mai este nici Iudeu, nici Grec” în Hristos (v. 28). Creştinii sunt ,,una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi ,,sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţ㔠(v. 28, 29).

Pavel i-a avertizat pe cititorii lui să nu se întoarcă la ,,acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase” ale Legii (Galateni 4:9), căci prin promisiune ei le au prin Hristos. Pavel se temea că unii făceau aceasta prin ţinerea de ,,zile, luni, vremi şi ani” (v. 10). Făcând aceste lucruri pentru căpătarea mântuirii sau zicând că cineva trebuie să primească tăierea împrejur pentru a fi mântuit, persoana este separată de Hristos şi a ,,căzut din har” (5:4). Problema este că ,,nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ” (v. 6). Ceea ce contează este ,,credinţa care lucrează prin dragoste”(5:6) şi ,,a fi o făptură nou㔠(6:15).

Cartea Romani şi îndreptăţirea

Relaţia dintre creştin şi Legea lui Moise a fost o problemă nu numai în Galatia. Pavel a scris şi creştinilor din Roma despre această relaţie. Tema cărţii Romani este aceeaşi ca şi a epistolei către Galateni, dar Romani este o carte mai lungă, ce conţine şi subiecte adiţionale. Tema ei este: ,,Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţ㔠(Romani 1:16, 17).

Iudeii au crezut că ei erau favorizaţi de Dumnezeu pentru că erau copiii lui Avraam. Ei aveau o legătură specială cu Dumnezeu ca şi naţiune aleasă; cu toate acestea şi ei aveau nevoie de mântuire prin credinţă. Pentru ai face să înţeleagă acest lucru, Pavel a început să le scrie despre păcatele Neamurilor trăgând concluzia că ,,Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri ale lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor” (Romani 1:18). Evreii ştiau că Neamurile sunt din cale afară de rele. Pavel portretizează această răutate în Romani (1:18-31).

Iudeii puteau fi de acord cu Pavel că ,,Dumnezeu i-a lăsat [pe Neamurile păcătoase] în voia lor” (Romani 1:24, 26, 28). În gândirea iudeilor, Neamurile meritau moartea spirituală. Când iudeii au citit epistola lui Pavel către Romani, fără îndoială erau bucuroşi că erau separaţi de Neamuri. Dar continuând citirea epistolei au rămas surprinşi. ,,Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri” (2:1). Iudeii le judecaseră corect pe Neamuri, dar iudeii nu erau mai buni deoarece făceau aceleaşi lucruri. Iudeii, de asemenea, au refuzat să facă voia lui Dumnezeu fiind nedrepţi şi fără evlavie.

Evreii au înţeles greşit însemnătatea bunătăţii, îndurării şi răbdării lui Dumnezeu pentru ei. Dumnezeu nu era dispus să treacă cu vederea păcatele lor doar pentru faptul că erau poporul ales. Pavel i-a întrebat dacă înţeleg ce înseamnă ,,bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4). Deoarece inima iudeilor era împietrită şi nu se pocăiau, ei îşi adunau ,,o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (v. 5-8). Lucrul important nu era dacă o persoană era iudeu sau dintre Neamuri, deoarece ,,necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul” (v. 9), şi ,,slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele” fie că este iudeu sau dintre Neamuri. ,,Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (v. 11).

,,Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege” (Romani 2:12). Vor fi socotiţi neprihăniţi nu cei ce aud legea ci cei ce o respectă. Totuşi, aceia dintre Neamuri care, deşi nu au lege, ,,fac din fire lucrurile Legii” pot fi socotiţi neprihăniţi (v. 14).

Pavel le-a explicat apoi, că a fi tăiat împrejur poate avea sau poate să nu aibă vreo valoare. ,,Tăierea împrejur, negreşit, este de folos dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur” (Romani 2:25). Astfel că actul fizic de tăiere împrejur nu face pe cineva un iudeu adevărat. ,,Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slov㔠(v. 29).

Dacă aşa stau lucrurile, care este ,,întâietatea Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur?” (Romani 3:1). Dacă a fi unul din poporul ales şi a fi tăiat împrejur nu poate îndreptăţii pe cineva înaintea lui Dumnezeu, atunci ce avantaje are un Iudeu? Pavel dă un răspuns la aceasta. El spune că Iudeul are un avantaj. ,,Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu” (v. 2). Dar iudeul nu stă mai bine în alte privinţe. ,,Toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: ,,Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar” (v. 9-12).

Fiecare va fi găsit vinovat ,,înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:19, 20). Scopul Legii este să descopere păcatul, nu să fie o bază a neprihănirii înaintea lui Dumnezeu. Această neprihănire ,,vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele lui, o jertfă de ispăşire” (v. 21-25). Legea şi proorocii mărturisesc despre Isus Hristos (v. 21).

Acum, în era creştină, ,,neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, [este] pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El” (Romani 3:22). Omul este socotit neprihănit, adică declarat neprihănit, achitat, eliberat, fără condamnare, etc., prin credinţa în Isus Hristos. El a fost trimis să fie ,,prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui” (v. 25). Prin sângele lui Hristos, cel convertit poate găsi iertare şi viaţa veşnică.

Punând credinţa în contrast cu faptele Legii, Pavel arată că prin credinţă se înţelege credinţa în cine este Isus Hristos şi acceptarea învăţăturilor creştine. Credinţa este mai mult decât a crede şi încredere; ea reprezintă modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe om sub legământul cel nou. Credinţa creştină este mai mult decât numai credinţă, aşa cum am văzut deja, ea include pocăinţă, naştere din nou şi ucenicie. Harul care aduce îndreptăţirea dă naştere în păcătos la o nouă natură care este moartă faţă de păcat dar vie faţă de neprihănire. Păcătosul este socotit neprihănit ,,prin neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). Prin acceptarea neprihănirii lui Hristos în locul păcatelor celui care se pocăieşte, Dumnezeu este drept faţă de caracterul Său atunci când declară neprihănit pe cel păcătos. Hristos este Cel ce obţine neprihănirea şi nu omul prin împlinirea Legii Vechiului Testament. Răscumpărarea prin credinţa în Isus înseamnă că nimeni nu se poate mândri pentru că este unul dintre cei aleşi sau datorită lucrurilor pe care le face. ,,Omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii … Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur” (v. 28, 30).

Dacă aşa stau lucrurile, ,,ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?” (4:1). A fost el socotit neprihănit prin fapte? Nu! Scriptura spune: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (v. 3; Genesa 15:6). Avraam nu a fost considerat neprihănit pentru faptele făcute ci pentru că a crezut în Dumnezeu. ,,Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4:6). Apoi, Pavel trage o concluzie importantă comparând diferenţa dintre momentul credinţei şi momentul tăierii împrejur a lui Avraam. ,,Căci zicem că lui Avraam credinţa ,,i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta” (v. 9-11).

Astfel, ,,făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită; pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:13-15). Legea nu ne face moştenitori ai promisiunii făcute lui Avraam. Scopul Legii nu a fost să aducă mântuirea ci cunoştinţa păcatului. Noi devenim moştenitori prin neprihănirea credinţei.

Deoarece mântuirea vine prin credinţă, ea este prin har şi este un dar dat tuturor celor ce au ,,credinţa lui Avraam” (Romani 4:16). Avraam a avut o credinţă puternică. Atunci când i s-a spus ,,Te-am rânduit să fi tatăl multor neamuri” (v. 17), el nu avea nici un copil. Totuşi, ,,împotriva oricărei nădejdi el a crezut … şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, - avea aproape o sută de ani, - nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlineasc㔠(v. 18-21). Avraam a crezut Cuvântul lui Dumnezeu şi a fost convins că promisiunea lui Dumnezeu se va împlini. Credinţa lui a condus la acţiune şi a rămas un exemplu pentru oameni prin Cuvântul scris.

Neprihănirea ,,ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina păcatelor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:24, 25). Isus a murit pentru păcatele noastre ca noi ,,să trăim pentru neprihănire” (1 Petru 2:24; 2 Corinteni 5:21; 1 Ioan 3:6-10).

Concluzia la discuţia din Romani capitolul 4 este dată în capitolul 5. ,,Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (v. 1, 2). Această pace a venit pentru că ,,pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi” (v. 6). Acum avem nădejde ,,pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în sufletele noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5). Jertfa lui Hristos pe cruce nu este ceva ce un om ar putea aştepta de la un alt om: ,,Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva” (v. 7). Isus Hristos a fost diferit datorită dragostei lui Dumnezeu dinlăuntrul Lui. Dumnezeu şi-a arătat ,,dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (v. 8). Pentru că El a făcut acest lucru pentru noi ,,atunci când eram vrăjmaşi”, noi ne putem aştepta ca ,,mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (v. 10). Hristos a murit pentru păcătoşi atunci când noi eram vrăjmaşi cu Dumnezeu, şi acum ,,cu mult mai mult” suntem împăcaţi şi mântuiţi prin Hristos cel înviat.

Beneficiul ce rezultă din moartea lui Isus – împăcarea cu Dumnezeu – este un ,,dar gratuit” pentru toţi oamenii care îndeplinesc condiţiile necesare. Transferul acestui beneficiu este diferit de modul în care s-a făcut transferul consecinţelor păcatului lui Adam. Beneficiul jertfei lui Isus este mult mai mare decât greşeala lui Adam, care a adus moartea la toţi oamenii. Păcatul lui Adam a cauzat transmiterea naturii păcătoase şi moartea la toţi descendenţii lui. Din această cauză noi avem o natură care ne face pe fiecare să păcătuim, adică să ne răzvrătim şi să nu ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu. Această pervertire a fost transmisă fiecăruia dintre noi prin natura noastră decăzută.

Adam a adus păcatul asupra tuturor printr-o transmitere naturală, dar darul harului lui Hristos a avut un efect mult mai mare: ,,cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi” (Romani 5:15). Harul întrece cu mult mai mult efectele păcatului lui Adam. El are putere să înlăture natura răzvrătită a tuturor celor ce se află sub influenţa păcatului şi să aducă pocăinţa, regenerarea şi creşterea spirituală. Păcatul lui Adam a adus moartea, dar Hristos a adus viaţă celor morţi. A aduce viaţă este o realizare mult mai mare decât a aduce moarte.

Pavel prezintă în contrast modul în care greşeala unui om a adus condamnarea şi cum ascultarea Unuia (Isus Hristos) a adus neprihănirea multor oameni:

printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Romani 5:18-21

Romani 6 – credinţă şi ascultare

Aşa cum am văzut, Pavel a insistat pe tema îndreptăţirii prin credinţă arătând că nimeni nu este socotit neprihănit (justificat) prin păzirea Legii. Autorul cărţii Evrei, după cum vom vedea mai târziu, a explicat cum a adus Isus o cale mult mai bună decât aceea a ascultării de Lege. Când Pavel a explicat relaţia dintre harul noului legământ cu legea mozaică, el a realizat că unii puteau înţelege greşit şi că unii vor gândi că au devenit liberi să facă ceea ce doresc. El a ridicat aceste posibile probleme prin întrebarea: ,,Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?” (Romani 6:1).

Răspunsul la această întrebare este simplu: ,,Nicidecum! Noi care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:2). Creştinul a fost botezat în moartea lui Hristos şi a fost îngropat cu El pentru a învia cu El ca să trăiască o viaţă nouă (v. 4). În această uniune ,,ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu El” şi chiar mai mult suntem uniţi cu El ,,printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (v. 5). ,,Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (v. 6). Aşa cum Hristos a fost înviat dintre cei morţi şi ,,trăieşte pentru Dumnezeu” (v.10) la fel este şi cu creştinul. El trebuie să realizeze că el este mort faţă de păcat dar viu pentru Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru (v. 11). Urmarea firească a acestei uniri cu Hristos este că creştinul nu va mai lăsa păcatul să domnească în trupul lui muritor şi nu va mai trăi în nelegiuire (v. 12, 13).

Noua viaţă a creştinului nu mai este sub domnia păcatului, deoarece el nu mai este sub Lege, ci sub har (v. 14). Scopul planului de răscumpărare este să elibereze omul de sub natura lui păcătoasă, care îl conduce la neascultare faţă de Dumnezeu şi să-l întoarcă la Dumnezeu în aşa fel încât să dorească să facă voia lui Dumnezeu. Aceasta era ceva ce legea mozaică nu putea niciodată face. Împăcarea cu Dumnezeu se poate primi numai prin harul Său care face posibil ca omul să se pocăiască, să se nască din nou şi să devină ucenic al lui Isus Hristos.

Pavel întăreşte acest argument punând aceiaşi întrebare şi dând acelaşi răspuns. De această dată el îşi explică răspunsul prin ilustraţia cu robia. O persoană este robul celui pe care-l ascultă, ,,fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare care duce la neprihănire” (Romani 6:16). Pavel spune că putem mulţumi lui Dumnezeu că deşi odată eram robi în păcat ,,aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii” (v. 17, 18).

Ilustraţia cu robia este explicată în continuare. Pavel spune că creştinul are un nou stăpân. El scrie: ,,după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastr㔠(Romani 6:19). Pe ,,când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire” (v. 20), ,,dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat, şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnic㔠(v. 22).

Procesul de transformare într-o persoană sfântă este cunoscut ca ,,sfinţire”. Termenul sfinţire înseamnă să fi făcut sfânt şi este îndeplinit de puterea Duhului Sfânt (Romani 15:16; 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Îndreptăţirea şi sfinţirea nu pot fi separate. Nu se poate ajunge la îndreptăţire fără sfinţire şi nici la sfinţire fără a fi îndreptăţit. Acestea sunt lucrări separate ale Duhului Sfânt care se petrec în acelaşi timp. Îndreptăţirea este lucrarea harului lui Dumnezeu care face pe păcătos neprihănit. Sfinţirea este punerea deoparte iniţială şi creşterea ulterioară în sfinţenie.

Tema harului care ne eliberează de puterea păcatului şi ne ajută să ne dăm lui Hristos, din Romani capitolul 6, este subliniată şi în alte epistole ale apostolului Pavel. El a scris corintenilor că ,,dragostea lui Hristos ne strânge” deoarece ,,dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:14, 15). El continuă: ,,Căci, dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (v. 17). Acestea sunt lucrurile pe care Le-a făcut Hristos pentru noi. El a împăcat lumea cu El pentru ca ,,noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (v. 21).

În epistola către Galateni, Pavel îi îndeamnă pe cititori să umble ,,cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (5:16). Cei care cedează în faţa poftelor firii pământeşti sunt avertizaţi că ,,cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (v. 21). Aceia care umblă în Duhul sunt cei ce aparţin lui Hristos şi ,,şi-au crucificat firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (v. 24).

Pavel a scris sfinţilor din Efes că ei au fost aduşi la viaţă după ce erau morţi în greşelile şi păcatele lor (Efeseni 2:1). Ei trăiau odată după mersul lumii acesteia ,,în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor…. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare pentru care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (v. 3-5). Prin harul Său, Dumnezeu ne-a mântuit prin credinţă şi ne-a făcut ,,lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune” (v. 10).

Pavel a scris creştinilor din Colose că scopul lui Hristos a fost ca ,,să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Coloseni 1:10). Creştinii pot face aceasta pentru că Tatăl ,,ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (v. 13). După ce a preamărit superioritatea lui Hristos (v. 15-19), apostolul a subliniat lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Sfinţii şi fraţii credincioşi din Colose ,,care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum … ca să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi” (v. 21, 22). ,,Ei au fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” (2:11, 12). El ne-a adus la viaţă şi a şters ,,zapisul cu poruncile lui, care stătea înaintea noastr㔠(v. 14).

Sfinţilor din Tesalonic, Pavel a scris că ei au învăţat de la el cum să se poarte şi să fie plăcuţi lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:1). El le-a adus aminte că le-a dat învăţăturile prin autoritatea Domnului Isus. Mai departe le-a scris: ,,Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie … Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (v. 3, 7).

Pavel a scris lui Titus, care l-a ajutat să înfiinţeze biserici în Creta şi în alte locuri, despre efectele harului lui Dumnezeu asupra trăirii creştine.

Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă şi de fapte bune. Tit 2:11-14

Harul lui Dumnezeu ne învaţă cum să trăim o viaţă de curăţie şi fapte bune şi ne dă puterea puntru aceasta.

Apoi Pavel vorbeşte despre felul în care el şi ceilalţi creştini erau odată:

Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea naşterii din nou şi pentru înoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. Tit 3: 3-7

Versetele amintite subliniază faptul că harul lui Dumnezeu care mântuieşte pe om nu îi îngăduie să continue într-o viaţă de răzvrătire faţă de voia lui Dumnezeu. Harul care mântuieşte produce o nouă inimă în persoană aşa că ea doreşte să facă voia lui Dumnezeu.

Romani 7, 8 – De ce este ascultarea posibilă

Pavel explică în Romani capitolul 7 că creştinul trebuie să trăiască o viaţă fructuoasă pentru Dumnezeu, şi anume viaţa descrisă în capitolul 6. Acest lucru este posibil deoarece creştinul nu mai este sub legea mozaică. Pavel arată că Legea leagă o persoană numai atâta vreme cât aceasta trăieşte, moartea însemnând sfârşitul acestei puteri. Pentru a dovedi că acest lucru este adevărat, el cere cititorului să se gândească la căsătorie arătând că moartea rupe legământul căsătoriei.

,,Prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea” le spune Pavel creştinilor. El le vorbeşte despre legea mozaică. Creştinii sunt în unitate cu Hristos şi împărtăşesc din beneficiile morţii Lui în ceea ce priveşte raportarea la Lege. Rezultatul este că noi suntem ,,ai altuia, adică a Celui ce a înviat din morţi, şi aceasta, ca să aducem roadă lui Dumnezeu” (v. 4). Aceasta înseamnă că cei credincioşi au ,,fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slov㔠(v. 6). Setul de legi este înlăturat, noi slujim acum lui Dumnezeu cu un duh nou.

Deoarece creştinii se împărtăşesc din beneficiile morţii lui Hristos, ce fel de implicaţii are aceasta faţă de Lege? Este Legea păcătoasă? Pavel răspunde ,,Nicidecum!” (Romani 7:7). Legea nu este păcătoasă. Ea ne face conştienţi de ceea ce este păcatul. El explică: ,,păcatul nu l-aş fi cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta dacă Legea nu mi-ar fi spus: ,,Să nu pofteşti!” (v. 7). Legea descoperă voia lui Dumnezeu şi ne face conştienţi de păcat. Acest păcat aduce moartea.

Vorbind din propria lui experienţă, Pavel spune: ,,Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca lui tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea” (Romani 7:8-11). Păcatul este cel ce aduce moartea ,,aşa că Legea, negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bun㔠(v. 12).

Această problemă este explicată mai departe: ,,atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate din cale afară de păcătos, prin faptul că se slujea de aceiaşi porunc㔠(Romani 7:13). Folosind propria experienţă dinainte de a se întoarce la Hristos, Pavel a descris modul în care lucrează păcatul şi Legea. El era ,,pământesc, vândut rob păcatului” (v. 14). El nu-şi înţelegea propriile fapte. El a spus:

Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Romani 7:15-20

Înainte de a se întoarce la Hristos, Pavel a fost un fariseu cu o adâncă dorinţă de a ţine Legea în mod desăvârşit, dar nu putea datorită firii lui pământeşti. Firea lui îl făcea să înfăptuiască exact lucrurile opuse celor pe care el dorea să le facă. Trăind sub Lege, el a avut dorinţa să facă binele şi să-şi găsească plăcerea în Legea lui Dumnezeu, dar ceva anume îl făcea să înfăptuiască contrariul (Romani 7:18-23). În disperarea lui el a strigat: ,,O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (v. 24). El nu se putea izbăvi pe sine. Putea cineva? Da, era Cineva care putea şi Pavel era recunoscător. El a scris: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!”, sugerând faptul că Hristos l-a izbăvit (v. 25). Isus a adus harul care l-a ajutat pe Pavel să poată împlini în cele din urmă voia lui Dumnezeu. Apoi Pavel concluzionează starea lui de sub vechiul legământ separat de Hristos: ,,Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului” (v. 25).

Rezultatul acestei eliberări este subliniat în capitolul 8. Eliberarea noastră înseamnă aceasta: ,,Acum dar nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Isus Hristos, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (v. 1-2). Cei ce sunt în Hristos nu umblă după fire datorită vieţii pe care o au în Hristos. Ei au fost eliberaţi de sub ,,legea păcatului”, adică, prin prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt, ei au fost în stare să se separe de obiceiul de a păcătui, lucru la care Legea nu-i putea ajuta. ,,Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (v. 3). Aceasta s-a înfăptuit ,,pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi” (v. 4).

Pavel îi caracterizează pe creştini ca cei ,,care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Termenul fire pământească descrie caracteristicile omului căzut în păcat, natura păcătoasă moştenită de la Adam. Adam s-a răzvrătit faţă de Dumnezeu şi a supus întreaga rasă umană sub stăpânirea Satanei. Omul firesc sau carnal nu poate face binele, chiar dacă încearcă. El este felul de om descris în Romani 7. Cei ce sunt controlaţi de firea pământească umblă după lucrurile firii pământeşti iar aceasta aduce moartea (v. 5, 6). În contrast cu aceasta este caracteristica creştină a umblării în Duhul. Creştinul trăieşte după ,,îndemnurile Duhului”, trăirea după ,,lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (v. 6).

Motivul pentru care există un contrast atât de puternic între umblarea în fire şi umblarea după îndemnurile Duhului este că ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte…umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supun㔠(Romani 8:7). Firea pământească se opune în mod activ lui Dumnezeu şi astfel nu poate să-i placă Lui. Dar creştinul este diferit deoarece el nu mai este pământesc ci duhovnicesc: ,,Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (v. 9). Aşa cum am menţionat mai sus, ,,umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (v. 6). Pavel concluzionează că noi ,,nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (v. 12, 13). Creştinul doreşte să facă voia lui Dumnezeu şi poate ca prin puterea Duhului Sfânt să înfrângă tendinţele naturale de a căuta să trăiască după propria lui voinţă.

Cei care trăiesc prin Duhul şi ,,sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Copiii lui Dumnezeu nu mai cunosc duhul de robie ca să mai aibă frică, ci cunosc ,,un duh de înfiere” şi, ca fii, ei strigă către Dumnezeu: Ava! adică: Tată!” (v. 15). Ca şi copii ai lui Dumnezeu, noi suntem ,,şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos”, şi vom fi proslăviţi împreună cu El (v. 17).

Iacov– credinţă şi fapte

Epistola lui Iacov are de-a face şi ea cu relaţia dintre credinţă şi fapte. Iacov ajunge la concluzia ,,că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţ㔠(2:24). La suprafaţă, aceasta se contrazice cu doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Romani 3:28), dar nu este cazul aici. Cititorii epistolei lui Iacov aveau o înţelegere diferită a credinţei faţă de cititorii lui Pavel, Iacov încercând să le îndrepte înţelegerea eronată. Şi apostolul Pavel a realizat că exista un pericol de a înţelege greşit credinţa şi a încercat să rezolve aceasta în capitolul 6 din Romani.

Iacov deschide discuţia despre justificare punând câteva întrebări: ,,Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?” (Iacov 2:14). Pentru a răspunde la această întrebare, Iacov pune altă întrebare iar apoi trage o concluzie din răspunsul dat. Iacov întreabă dacă un frate sau soră sunt goi şi lipsiţi de hrană, iar cineve le spune: ,,Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă! Fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (v. 15, 16). Evident, nu-i va folosi la nimic.

Iacov realizează că unii vor obiecta faţă de concluzia lui pretinzând că cele două, credinţa şi faptele pot exista separat. El ştia că unii vor zice: ,,Tu ai credinţa, şi eu am faptele” (Iacov 2:18). El i-a provocat pe cei ce spuneau aceasta cu: ,,Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”. Credinţa se cunoaşte după faptele pe care le produce. Adevărata credinţă există numai dacă produce fapte bune. Credinţa şi faptele sunt inseparabile. Pe cei care încearcă să separe credinţa de fapte, Iacov îi avertizează că credinţa lor nu este validă. El le spune: ,,Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred … şi se înfioară!” (Iacov 2:19). Credinţa care stă numai în recunoaşterea adevărului nu este adecvată. O astfel de credinţă arată lipsa regenerării spirituale.

Iacov continuă arătând din Vechiul Testament că separată de fapte, credinţa este stearpă. El întreabă: ,,Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Amintiţi-vă că atunci când Dumnezeu l-a încercat pe Avraam, i-a spus: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo” (Genesa 22:2). Atunci când Avraam a auzit această chemare, el l-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a acţionat în consecinţă. Avraam şi-a luat fiul pe munte, a zidit un altar, l-a legat pe Isaac, şi l-a pus pe altar. Avraam a făcut aceasta pentru că el avea credinţă în Dumnezeu şi dorea să facă voia Lui indiferent de cât l-ar costa. Prin ascultarea lui de a-l jertfi pe Isaac, aşa cum a fost arătată de faptele lui, credinţa lui Avraam a fost încercată şi demonstrată ca fiind autentică. Avraam a fost considerat neprihănit prin mai mult decât credinţa lui – ,,prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită… Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţ㔠(Iacov 2:22, 24).

Pentru a ilustra în continuare relaţia dintre credinţă şi fapte, Iacov aminteşte cititorilor lui despre un alt eveniment din Vechiul Testament. ,,Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?” (Iacov 2:25; Iosua 2). Cu riscul vieţii ei, Rahav a ascuns pe cele două iscoade care au pătruns în Ierihon şi i-a trimis înapoi în siguranţă. Ca o curvă în ţara Canaan, Rahav a avut puţine ocazii să-l cunoască pe Dumnezeu; dar ea s-a convins că Dumnezeul lui Israel era Dumnezeul cel viu şi adevărat. Atunci când s-a ivit ocazia ca să-şi exprime această credinţă, ea a fost gata să dea totul – chiar şi viaţa ei ca să-L slujească. Ea a fost mântuită ca urmare a faptelor ei.

Ambele incidente ne aduc la concluzia că cele două, credinţa şi faptele, sunt inseparabile. ,,După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă”. Credinţa trebuie să se exprime pe sine prin fapte pentru a fi credinţă. Fără fapte nu poate fi credinţă mântuitoare şi ca urmare nici neprihănire. Acesta era mesajul pe care Iacov la dorit ca cititorii săi să-l înţeleagă.

Acest accent pus de Iacov nu se află în conflict cu scrierile apostolului Pavel. Sensul pe care cei doi îl acordă faptelor este diferit, reflectând schimbarea contextului în care cei doi au scris. Pavel se confrunta cu iudeii creştini care perverteau Evanghelia susţinând că legea mozaică trebuia ţinută pentru ca cineva să fie mântuit, adică justificarea prin fapte. Iacov a scris ca să arate că credinţa creştină este însoţită de dorinţa de a face voia lui Dumnezeu dovedită prin fapte evlavioase. Pentru Iacov, faptele înseamnă ascultarea de voia lui Dumnezeu datorită credinţei în Dumnezeu. Aceasta este de acord cu învăţăturile lui Pavel din Romani capitolul 6 şi de pretutindeni.

Voia lui Dumnezeu pentru creştin

Am văzut că Dumnezeu doreşte de la creştin să fie ascultător. Întrebarea care trebuie pusă este: Faţă de ce trebuie să fie creştinul ascultător? Cum ştie el ce vrea Dumnezeu de la el?

Întâi de toate răspunsul se găseşte în răspunsul pe care Isus îl dă învăţătorului Legii, care L-a întrebat: ,,Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:36-40; Luca 10:27, 28; Marcu 12:30, 31; Deuteronom 6:5; 10:12, 13; Leviticul 19:18).

Dragostea faţă de Dumnezeu îşi găseşte expresia în păzirea poruncilor lui Dumnezeu aduse de către Fiul Său. Isus a spus ucenicilor Săi: ,,Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Apostolul Ioan a scris: ,,Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:2, 3). Dragostea este porunca principală pe care creştinii trebuie să o păzească, dar nu este singura. Creştinii trebuie să păzească toate poruncile date de Isus Hristos şi apostolii Lui pentru perioada bisericii.

În cea mai mare parte a lor, poruncile lui Dumnezeu sunt expresii ale dragostei. Apostolii au recunoscut că a iubi însemna împlinirea Legii.

Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: ,,Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dragostea nu poate face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. Romani 13:8-10; vezi Galateni 5:14; Coloseni 3:14; Iacov 2:8

În al doilea rând, trebuie realizat faptul că legea şi poruncile lui Dumnezeu nu îşi au originea în inima omului, adică, nimeni nu decide ca fiind corect ceea ce crede el că este corect ca apoi să aplice în practică. Deosebirea dintre bine şi rău îşi are autoritatea într-o sursă exterioară, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Prin Cuvântul scris, creştinii primesc cunoştinţă şi putere pentru a trăi o viaţă de ucenicie.

Biblia descoperă voia lui Dumnezeu deoarece este inspirată de El. Apostolul Pavel subliniază acest adevăr atunci când a scris: ,,Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bun㔠(2 Timotei 3:16, 17). Scriptura este sursa învăţăturii şi trebuie folosită pentru mustrare, îndreptare şi învăţătură în neprihănire[1]. Creştinul ar trebui să dorească să urmeze în mod literal învăţăturile Cuvântului[2], cum ar fi iubirea duşmanilor (Matei 5:38-45), să nu poarte podoabe de aur şi femeile să poarte îmbrăcăminte modestă care să nu fie scumpă (1 Timotei 2:9; 1 Petru 3:3). Învăţăturile Scripturii nu trebuie ignorate; ele sunt date spre folosul nostru şi ca să fie ascultate.

Un alt lucru de amintit este că sunt două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lumii (a Satanei). Mesajul Împărăţiei lui Dumnezeu a fost central în propovăduirea şi învăţăturile lui Isus. ,,S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15). Cei ce fac parte din această Împărăţie posedă valori noi, printre care cele din Predica de pe Munte (Matei 5-7) sunt doar un exemplu. Aceste standarde sunt diferite în mod marcant faţă de cele din împărăţia lumii. Împărăţia acestei lumi este compusă din copiii lui Satan (Matei 13:38; Ioan 8:44) şi este condusă de Satan (Efeseni 2:2). Creştinul este chemat să iasă ,,din lume” (Ioan 17:6) şi să nu fie parte din aceasta (15:19; 17:14, 16).

Conceptul de bază al celor două împărăţii este exprimat şi în epistole. Pavel introduce a treia secţiune din cartea Romani (capitolele 12-16) dând instrucţiuni practice referitoare la viaţa creştină. El a scris: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşit㔠(Romani 12:2). Creştinul nu trebuie să primească modul de purtare sau sistemul de valori din lume. Deoarece mintea lui a fost transformată, fiind înnoit, el nu mai percepe lucrurile aşa cum o face lumea. Mintea lui înnoită va părea ca fiind lipsită de consecvenţă faţă de El dacă va privi la lume pentru călăuzire. Numai prin întoarcerea de la lume şi fiind transformat de o minte înnoită va putea el să dovedească care este voia lui Dumnezeu.

Într-un mod similar, apostolul Petru a spus: ,,Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ,,Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:14-16). ,,Nu vă potriviţi” exprimă în mod negativ ideea de sfinţenie. Scopul creştinului este să fie sfânt deoarece Dumnezeu este sfânt.

Apostolul Ioan a scris: ,,Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2: 15-17). Iarăşi, lumea şi Dumnezeu sunt prezentate în contrast. Creştinul trebuie să-şi întoarcă spatele la poftele şi lăudăroşia vieţii, deoarece acestea nu sunt de la Dumnezeu. Mai degrabă, el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, iubindu-L şi făcând voia Lui. Această întoarcere este importantă deoarece poartă cu sine promisiunea că cei ce fac voia lui Dumnezeu vor rămâne în veci. Creştinii se confruntă deseori cu situaţii în care nu se vorbeşte în mod specific despre un anumit subiect. Aceasta nu înseamnă că nu se află nimic care să ofere o călăuzire creştinilor, deoarece ei întotdeauna au principiul iubirii, precum şi pe cel de a nu iubi lumea, etc.

Creştinii vor cunoaşte voia lui Dumnezeu deoarece ei umblă ,,cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (Galateni 5:16). Duhul se împotriveşte firii şi îl motivează pe creştin să nu facă faptele firii. Pavel a scris că ,,faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (v. 19-21). Creştinii nu i-au nici o parte la aceste activităţi. Creştinii au roadele Duhului în viaţa lor, care sunt: ,,dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (v. 22, 23). Pavel concluzionează: ,,Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (v. 25). Cei credincioşi se abţin de la faptele firii pământeşti şi umblă prin Duhul.

Creştinii trebuie să-şi amintească de faptul că slujitorii bisericii şi alţi fraţi îi pot ajuta să înţeleagă principiile scripturale şi de aceea ştiu ce este bine pentru situaţiile din viaţa de fiecare zi. Atât fraţii cît şi bătrânii pot să-şi împărtăşească gândurile şi experienţele în aceste situaţii.

Cartea Evrei

Am discutat una din problemele majore cu care creştinii evrei s-au confruntat – relaţia dintre Lege şi mesajul creştin. Credincioşii evrei s-au confruntat şi cu întrebări privind legătura dintre marele preot al Vechiului Testament, sistemul sacrificial, etc. şi credinţa creştină.

Cartea Evrei a fost scrisă pentru a răspunde acestor întrebări. După cartea Romani, aceasta este cea mai doctrinară carte din Noul Testament. Fără o înţelegere corectă a lucrurilor pe care Isus Hristos le-a realizat în lucrarea Lui de răscumpărare, unii creştini evrei se aflau în pericolul de a-şi pierde încrederea în noua lor credinţă. Ei luau în considerare întoarcerea la vechile căi ale ascultării de Lege. Pentru a preveni aceasta, a fost necesar să li se explice că scopul vechiului legământ a fost îndeplinit în Hristos şi că noul legământ era acum în vigoare.

Autorul cărţii Evrei a dorit să arate modul în care Isus a adus o răscumpărare mai bună decât cea disponibilă sub vechiul legământ. Cuvântul mai bun este un cuvânt cheie în această carte.

După ce a explicat superioritatea lui Isus faţă de îngeri, autorul avertizează că: ,,De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile, pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. … cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” (Evrei 2:1, 3). De-a lungul cărţii apar alte avertizări, fiecare fiind mai serioase decât cele precedente.

Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, … Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: ,,Astăzi”, pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început. Evrei 3:7, 8, 12, 13, 14

Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit. Evrei 6:4-6

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Evrei 10:26, 27

Aceste versete ne amintesc de cuvintele lui Isus: ,,Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:62). În mod clar aceasta este o avertizare adresată creştinilor dintre evrei, precum şi tuturor creştinilor, de a nu fi ,,nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” şi de a-i întoarce spatele.

După această primă avertizare de a nu neglija o mântuire aşa de mare, autorul explică cum a venit această mântuire. Isus a venit pe pământ ca şi om, iar acum toate lucrurile Îi sunt supuse. El este ,,încununat cu slavă şi cinste; din pricina morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2:9). El a devenit om ,,pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (v. 14, 15). Pe bună dreptate, omul natural se teme de moarte. Aceasta îl poate ţine subjugat toată viaţa lui. Dar pentru cei ce cred, Isus a frânt boldul morţii (1 Corinteni 15: 54-57), aşa că ei nu mai trebuie să se teamă. Isus ,,a trebuit să se asemene fraţilor Săi [oamenii], în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:17). Devenind un om fără păcat, Isus a avut posibilitatea să fie atât mare preot cât şi jertfă; adică, El a putut să sufere şi să moară pentru păcatele omului şi să fie un Mijlocitor pentru om. Moartea şi învierea Lui au distrus puterea morţii şi a dat omului posibilitatea ca să fie mântuit.

Autorul explică rolul de mare preot în detaliu. Pentru această slujbă, el ,,este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate” (Evrei 5:1). La fel a fost numit şi Isus Hristos. El nu s-a înălţat pe Sine la o nouă poziţie superioară celei deţinute de vreun om înaintea Lui. El a fost numit mare preot după rânduiala lui Melhisedec (v. 6). Isus ,,a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec” (v. 8-10).

Melhisedec a fost un tip vechi testamental pentru preoţia lui Isus. Melhisedec a avut o preoţie unică şi înălţată. El a fost unic deoarece în relatarea biblică el este ,,fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor nici sfârşit al vieţii, – dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, – rămâne preot în veac” (Evrei 7:3).

Poziţia lui Melhisedec a fost înălţată. ,,Vedeţi bine cât de mare a fost el, dacă până şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război” (Evrei 7:4). Avraam nu a fost constrâns de vreun obicei sau lege să aducă lui Melhisedec un dar. Mai târziu a apărut o poruncă pentru popor să plătească zeciuiala urmaşilor lui Levi, dar aceasta nu s-a aplicat lui Avraam care a trăit cu vreo 500 de ani mai înainte. Avraam a dat zeciuiala unuia care avea o poziţie mai înaltă decât cea a lui Levi. Melhisedec, de asemenea ,,a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele” (v. 6). Faptul că ,,cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare” (v. 7) arată că poziţia lui Melhisedec a fost superioară celei a lui Avraam. Pentru că aceste lucruri s-au petrecut înainte ca Levi, părintele preoţilor evrei, să se fi născut, Levi însuşi a plătit zeciuiala ,,prin Avraam” arătând că poziţia leviţilor a fost inferioară celei a lui Melhisedec (v. 9). Deoarece preoţia lui Isus a fost după rânduiala lui Melhisedec, preoţia lui Hristos este superioară preoţiei levitice.

Necesitatea acestei noi preoţii a fost subliniată: ,,Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor … ce nevoie mai era să se ridice un alt preot ,,după rânduiala lui Melhisedec” şi nu după rânduiala lui Aaron?” (Evrei 7:11). Slujind sub Lege, preoţia aaronică nu putea face pe om desăvârşit, ci doar putea aduce jertfe pentru păcatele lor.

Deoarece Isus a ieşit din Iuda, o seminţie care nu este menţionată de Moise ca având vreo legătură cu preoţia, devine evident faptul că a fost o schimbare a preoţiei. Preoţia lui Isus a fost ,,nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7:16). Această schimbare a preoţiei care înlocuieşte preoţia levitică a fost necesară deoarece prima s-a caracterizat prin neputinţă şi zădărnicie (v. 18). Această slăbiciune s-a datorat faptului că ,,Legea n-a făcut nimic desăvârşit” (v. 19). Ea nu putea schimba inima, adică să aducă naşterea din nou vreunui om. Dar acum, odată cu noua preoţie, avem ,,o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu”.

Noua preoţie se deosebeşte de cea veche în câteva privinţe. În primul rând, nu mai sunt mulţi preoţi ci numai unul. Moartea făcea necesară hirotonisirea preoţilor în economia vechii preoţii, dar Isus, ,,fiindcă rămâne ,,în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul” (Evrei 7:24). Urmarea acestei preoţii permanente este că El ,,poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (v. 25).

În al doilea rând, Isus, Marele nostru Preot, este: ,,sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri” (Evrei 7:26). Aceasta înseamnă că El ,,n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi” (v. 27). Singura Lui jertfă a fost suficientă pentru păcatele oamenilor, odată pentru totdeauna.

Concluzia acestui argument este că ,,avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1, 2). În felul acesta, creştinii evrei nu trebuie să se îngrijoreze că în credinţa creştină lipseşte marele preot. Este Unul şi slujirea Lui este deasupra chipului şi umbrei lucrurilor cereşti conţinute în Lege (v. 5). ,,Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune” (v. 6). Acest legământ mai bun a fost necesar datorită slăbiciunilor vechiului legământ. Dumnezeu a vorbit israeliţilor prin profetul Ieremia despre slăbiciunea acestuia şi de faptul că era nevoie de un nou legământ (Ieremia 31:31-34). Acest nou legământ a făcut ca primul să pară învechit şi gata să dispară (Evrei 8:13).

Autorul cărţii explică aceasta mai departe discutând regulile de închinare de la sanctuar ale primului legământ. El arată că jertfele şi darurile marelui preot aduse o dată pe an la cort ,,nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pămînteşti, date, ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare” (Evrei 9:9, 10). Oamenilor li s-a cerut să păzească aceste porunci până la apariţia lui Hristos. El ,,a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnic㔠(v. 11, 12). Dacă vechiul legământ îndepărta vinovăţia ,,cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (v. 14).

Cum a fost posibil ca acest nou legământ să-l înlocuiască pe primul? A fost posibil pentru că Hristos este ,,mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduit㔠(Evrei 9:15).

Primul legământ a fost ratificat cu sânge. Acest sânge simboliza că a avut loc o moarte, făcând ca legâmântul să intre în vigoare. Importanţa acestui sânge este atât de mare încât Scriptura spune: ,,aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). La fel şi noul legământ a fost adus în vigoare prin sângele jertfei. Dar acest legământ a fost adus de o jertfă mai bună, una care nu trebuia repetată în fiecare an.

Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Şi nu ca Să se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuş, ca marele preot, care intră în fiecare an în Locul prea sfânt cu un sânge, care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce s-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă. Evrei 9:24-28

În capitolul următor autorul continuă să sublinieze relaţia dintre vechiul şi noul legământ. Prima dată el arată un lucru fundamental despre Lege şi jertfe: ,,Legea care are umbra lucrurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei care se apropie” (Evrei 10:1). Acele jertfe erau o ,,aducere aminte” a păcatelor (v. 3). Ele nu puteau şterge păcatul sau să înlăture conştienţa păcatului. ,,Este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (v. 4). Dorinţa principală a lui Dumnezeu nu era să I se aducă jertfe şi daruri – acestea nu-I aduc nici o plăcere. El a dorit pe Cineva care să facă voia Lui (v. 7) şi în felul acesta să desfiinţeze ,,pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua” (v. 9). Aceasta s-a petrecut când Isus a venit şi a devenit o jertfă: ,,Prin această ,,voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna (v. 10). Jertfa lui atot-suficientă a făcut posibilă sfinţirea (să fi sfânt, desăvârşit). Această jertfă a fost ,,o singură jertfă pentru păcate …Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (v. 12-14).

Aşa cum am menţionat anterior, nevoia de schimbare a legământului a fost exprimată în primul legământ. ,,Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Efectul acestuia a fost că ,,nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (v. 17; Ieremia 31:33, 34).

În lumina celor spuse, noi ,,avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său: – şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea credinţei noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa” (Evrei 10:19-23).

Relaţia dintre jertfele şi darurile vechiului legământ şi noul legământ a fost explicată creştinilor evrei. Ei pot avea încredere în calea cea nouă şi mai bună ce o au prin Isus. Evreii creştini nu ar trebui să neglijeze această cale mai bună. Este superioară vechiului legământ în toate privinţele.

Pentru a-i încuraja pe destinatari să nu neglijeze această cale nouă, autorul le aminteşte acestor primi creştini evrei de suferinţele pe care le-au îndurat atunci când ,,aţi dus o mare luptă de suferinţe: pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor” pentru că L-au urmat pe Isus (Evrei 10:32, 33). Ei au acceptat cu bucurie ,,răpirea averilor” pentru că ştiau că au ,,în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte” (v. 34). Amintindu-şi de acestea, ei au realizat că aceste experienţe nu au fost nimic. Ei vor primi o mare răsplătire dacă vor îndura. ,,Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. ,,Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte nici o plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (v. 36-39).

Romani 9-11, poporul evreu

Cei mai mulţi dintre evrei nu au primit mesajul creştin şi nu au intrat în noul legământ. Următorul subiect pe care apostolul Pavel l-a dezbătut a fost: ,,De ce L-au respins iudeii pe Isus ca şi Hristos? De ce au întors israeliţii spatele lui Mesia al lor, Hristosul, ei care au ,,înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul”? (Romani 9:4, 5). Capitolele 9-11 dau răspuns la această întrebare.

Eşecul poporului Israel de a veni la Hristos ,,nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 9:6). Mai degrabă, că ,,nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam” (v. 6, 7). Avraam a avut doi fii, dar promisiunea a fost făcută numai unuia dintre ei, lui Isaac. Primul fiu al lui Avraam, Ismael, care s-a născut din roaba Agar, nu a primit promisiunea (Genesa 16; 21:12; 25:1, 2). Acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii lui Isaac. Promisiunea nu a fost dată primului fiu, Esau, ci celui de-al doilea, Iacob. Aceasta arată că ,,nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţ㔠(v. 8).

Mai departe, apostolul Pavel explică alegerea lui Iacov mai în detaliu. Înainte ca Rebeca să nască pe cei doi gemeni, când ,,nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, – s-a zis Rebecii: ,,Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: ,,Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Romani 9:11-13). Onoarea de a fi unul prin care promisiunea făcută lui Avraam va fi împlinită a fost determinată de Dumnezeu şi nu prin vreo faptă a unui om. Această alegere nu se referă la darul vieţii veşnice ci la onoarea şi privilegiul de a fi acela prin care Dumnezeu va pregăti omenirea pentru răscumpărarea pe care o va aduce lumii. Esau şi descendenţii lui nu au fost condamnaţi pentru că Dumnezeu l-a ales pe Iacov, iar Iacov şi urmaşii lui nu au primit viaţa veşnică datorită chemării lor. De fapt, mulţi din urmaşii lui Iacov au fost respinşi de Dumnezeu datorită răutăţii lor. Cu toate acestea, o rămăşiţă a rămas credincioasă, şi Dumnezeu şi-a putut împlini scopul între ei pentru a face mântuirea disponibilă tuturor oamenilor.

Ştiind aceste lucruri, apostolul a gândit că cititorul va putea întreba: ,,Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu?” (Romani 9:14). Tot el dă răspunsul. Este Dumnezeu nedrept pentru faptul că a ales un popor prin care va veni răscumpărarea? Pavel spune: ,,Nicidecum!” nedreptatea este împotriva naturii lui Dumnezeu. Sfinţenia şi neprihănirea Lui nu ar putea îngădui niciodată ca aşa ceva să se întâmple.

Mai departe, Pavel citează cuvintele pe care Dumnezeu le-a spus lui Moise pentru a arăta că Dumnezeu nu este nedrept. El a spus lui Moise, slujitorul Lui credincios: ,,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur” (Romani 9:15; Exod 33:19). Faptul că Dumnezeu l-a folosit pe Moise nu s-a datorat vreunui lucru făcut de el ci s-a datorat milei lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a folosit pe Moise aşa cum l-a folosit pe Isaac şi Iacov pentru a-Şi îndeplini scopurile. ,,Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are mil㔠(Romani 9:16). Avraam putea dori ca promisiunea să se împlinească prin Ismael, iar Isaac putea dori ca promisiunea să vină prin fiul său Esau, iar Esau ar fi putut să râvnească promisiunea; totuşi Dumnezeu, în mila Lui, a dat promisiunea lui Isaac şi lui Iacov. Aceste alegeri nu l-a făcut pe Dumnezeu nedrept ci îndurător prin alegerea oamenilor prin care promisiunea lui se va împlini.

Pavel citează iarăşi din Scriptură pentru a-şi susţine învăţătura. Nu se poate găsi vreo greşeală la Dumnezeu, în faptul că a folosit anumite persoane ca să-Şi împlinească scopurile Lui. ,,Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: ,,Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul” (Romani 9:17). Dumnezeu a folosit evenimentele din jurul unui Faraon crud şi asupritor, care s-a răzvrătit faţă de voia lui Dumnezeu, ca să arate israeliţilor că Moise a fost chemat de Dumnezeu să-i conducă din ţara Egiptului şi să le întărească credinţa în Dumnezeu. Scopul final era ca Dumnezeu să-şi proclame Numele în toată lumea.

Aceste versete sunt în acea categorie de scrieri ale lui Pavel despre care apostolul Petru a spus: ,,În ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:16). Unii folosesc aceste versete din Romani 9 ca suport pentru teoria că Dumnezeu alege unii oameni să fie mântuiţi şi îi împietreşte pe alţii pentru pieire. Dar aceste versete nu ne învaţă lucrul acesta.

În primul rând, Romani 9 se referă la faptele de guvernare a lui Faraon arătând felul în care Dumnezeu l-a folosit să-şi arate puterea. Aceste versete nu spun nimic despre alegerea lui pentru condamnarea veşnică. Ele arată numai că Dumnezeu s-a folosit de Faraon pentru a-şi îndeplini promisiunile date lui Avraam, Isaac şi Iacov (Exod 5.22-6:8).

În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare întrebarea privind modul în care l-a folosit Dumnezeu pe Faraon şi cum a fost împietrită inima lui. Relatarea din cartea Exod afirmă că la început ,,Domnul a zis lui Moise: ,,Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece” (Exod 4.21). La prima vedere aceasta pare să fie o profeţie că Dumnezeu îl va forţa pe Faraon ca pe o păpuşă să păcătuiască împotriva poporului. Dar această teorie nu este adevărată.

Motivul pentru care inima lui Faraon s-a împietrit este evident din prima întâlnire pe care a avut-o cu Moise şi Aaron. Reacţia lui Faraon la cerinţa lui Moise şi Aaron a fost: ,,Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Faraon n-a mai dorit să asculte şi a făcut lucruri care i-au împietrit inima. Aceasta este reflectată în evenimentele ulterioare: ,,şi-a împietrit inima, şi n-a ascultat” (8:15, 32). Atunci când unei persoane i se spune să facă ceva şi refuză să facă după ce i s-a repetat de câteva ori, inima lui devine împietrită chiar şi când este forţat să se răzgândească.

Biblia afirmă că Dumnezeu i-a împietrit inima (Exodul 7:3; 9:12; 10:1, 20, 27; 11:10). Felul în care Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon a fost să-i permită să aleagă răul şi să-l lase să culeagă roadele faptelor lui. Acesta este modul de a lucra al lui Dumnezeu. În primul capitol din Romani, Pavel spune: ,,Dumnezeu i-a lăsat” (Romani 1:24, 26, 28). Aceasta s-a întâmplat cu Faraon. Dumnezeu i-a dat lui Faraon semne, dar când el a ales să nu creadă şi a răspuns cu cruzime şi asuprire, el a început să coboare pe o cale care i-a împietrit inima. Nu se poate ca cineva să se împotrivească Cuvântului lui Dumnezeu fără a suporta consecinţe serioase.

Concluzia pe care Pavel o trage din ceea ce s-a spus lui Moise şi lui Faraon este că Dumnezeu ,,are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea” (Romani 9:18). Faraon nu putea pretinde îndurarea lui Dumnezeu din cauza lucrurilor pe care le făcuse; nici nu putea protesta faţă de Dumnezeu pentru modul în care lucrurile au decurs. Atât Faraon cât şi Moise au fost folosiţi de Dumnezeu să împlinească planul Lui de răscumpărare aşa cum a hotărât El.

Unii iudei puteau să considere aceste lucruri ca o bază pentru faptul că Dumnezeu alege unii oameni pentru viaţă, iar pe alţii pentru moarte întrebând: ,,Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voiei Lui?” (Romani 9: 19). Primul pas pe care Pavel îl face ca să respingă aceste implicaţii este să le amintească: ,,Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (v. 20). Olarul are autoritate asupra lutului. Iar dacă Dumnezeu vrea să aleagă un popor şi să aibe răbdare cu el ,,şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui” noi nu ar trebui să ne plângem (v. 23).

Bogăţiile făcute de cunoscut evreilor sunt acum făcute de cunoscut nouă. Acest lucru a fost plănuit cu mult înainte. Osea a zis: ,,Voi numi ,,popor al Meu”, pe cel ce nu era poporul Meu, şi ,,prea iubit㔠pe cea care nu era prea iubită. Şi acolo unde li se zicea: ,,Voi nu sunteţi poporul Meu” vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu” (Romani 9:25, 26; Osea 2:23; 1:10).

Isaia de asemenea a vorbit despre Israel. ,,Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuit㔠(Romani 9:27). Aceasta subliniază iarăşi că este o diferenţă între copiii promisiunii şi copiii fireşti. Această sămânţă este importantă pentru tot Israelul pentru că fără ea Israelul ar fi ajuns ca Sodoma şi Gomora (v. 29; Isaia 10:22, 23).

Aşa cum a fost profeţit cu mult timp în urmă, Neamurile au ajuns parte a promisiunii şi numai o rămăşiţă din Israel au mai căpătat-o. Ce poate fi spus despre aceasta? ,,Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte” (Romani 9:30-32). Nimeni nu-L poate învinovăţi pe Dumnezeu pentru starea lui Israel. A fost alegerea lor. Ei s-au împiedicat pentru că L-au respins pe Isus ca şi Hristos.

Faptul că Israel s-a poticnit de Isus nu este final sau permanent. Aceasta se vede din dorinţa şi rugăciunea lui Pavel pentru ei ca să fie mântuiţi. El a scris: ,,Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mîntuiţi” (Romani 10:1). Respingerea lui Israel s-a datorat greşelii lor şi nu putea fi învinovăţit Dumnezeu. Atunci când ei se întorc şi îndeplinesc condiţiile lui Dumnezeu, vor fi salvaţi. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, apostolul Pavel nu ar fi putut face afirmaţia pe care a făcut-o.

Pavel a realizat unde era problema evreilor. ,,Ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu” (Romani 10:2, 3). Cauza principală pentru aceasta este eşecul lor în a înţelege că ,,Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (v. 4).

Fraţii evrei ai apostolului au eşuat în a înţelege scopul Legii şi modul în care ea poate conduce la Hristos. Nu trebuia să se întâmple aşa deoarece despre acest lucru li s-a vorbit încă din Vechiul Testament. Moise a avertizat că: ,,omul care împlineşte neprihănirea, pe care o dă Legea, va trăi prin ea” (Romani 10:5; Leviticul 18:5). Neprihănirea despre care se vorbeşte aici este cea care se obţine prin ascultarea deplină a Legii. Un om având această neprihănire nu putea fi condamnat deoarece el a îndeplinit toate cerinţele Legii. Nu ar fi nici o bază pentru a-L condamna.

După ce a arătat cuvintele lui Moise despre neprihănire, Pavel a continuat să arate o altă cale de a obţine neprihănirea necesară: ,,Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea, pe care o dă credinţa: ,,Să nu zici în inima ta: ,,Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: ,,Cine se va pogorî în Adânc?” (Să scoale pe Hristos din morţi)” (Romani 10:6, 7). Aceasta face aluzie la cuvintele lui Moise din Deuteronom 30:12-14. Chiar înainte de a vorbi oamenilor, Moise a arătat că porunca ce le-a dat-o ,,nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine” (v. 11). Pentru destinatarii epistolei aceste cuvinte familiare însemnau că nu li se cerea ceva imposibil, ci ceva cu adevărat disponibil.

Întruparea lui Hristos şi învierea Lui sunt centrale pentru Evanghelie. Nu trebuie făcute lucruri imposibile pentru obţinerea mântuirii. Aceasta ar contrazice ceea ce spune Scriptura: ,,Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta. Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:8-10). În felul acesta mântuirea este aproape şi uşor de obţinut. Ignoranţa faţă de acest lucru a făcut ca mulţi evrei să nu ajungă la Isus.

La sfârşitul capitolului 9 din Romani, Pavel arată cum Vechiul Testament a profeţit că neamurile vor deveni parte a poporului lui Dumnezeu. Pornind de la aceasta, Pavel explică mai departe. Răscumpărarea este universală, disponibilă evreilor şi neamurilor ,,după cum zice Scriptura: ,,Oricine crede în el nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:11; Isaia 28:16). Cuvântul oricine nu limitează mântuirea la o anumită naţionalitate, la evrei. Oricine include şi pe neamuri. Se poate trage astfel concluzia că ,,nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă ,,oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Romani 10:12, 13). Acest citat este din profetul Ioel din Vechiul Testament. Este o profeţie referitoare la venirea lui Mesia (Ioel 2:28, 32; Fapte 2:21) care nu implică limitarea mântuirii la vreo naţiune anume.

Pentru a chema Numele Domnului este nevoie de credinţă. Pentru a avea credinţă este nevoie de auzire. Pentru ca cineva să audă trebuie să fie predicatori. Pentru a avea propovăduitori, aceştia trebuie trimişi. Isaia a profeţit despre aceşti propovăduitori, iar Pavel îl citează ca să sprijine predicarea Evangheliei pentru toţi oamenii: ,,Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Romani 10:15; Isaia 52:7).

Pavel a realizat că numai puţini din cei ce aud Evanghelia răspund. Şi Isaia a prezis aceasta (Romani 10:16; Isaia 53:1). Vestirea, propovăduirea aduce vestea cea bună, dar aşa de puţini au crezut încât Isaia se întreabă dacă a fost vreunul. Isus a vorbit despre respingerea Evangheliei în pilda semănătorului. Numai câteva seminţe vor aduce roadă (Matei 13).

Chiar dacă puţini vor crede, Cuvântul s-a vestit tuturor. Unii vor obiecta şi vor întreba: ,,N-au auzit ei?” Ba da; căci ,,glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii” (Romani 10:18). Mesajul Evangheliei a fost propovăduit tuturor. Fiindcă a fost vestit la toţi, el a fost destinat şi neamurilor şi evreilor.

Cu adevărat, ,,N-a ştiut Israel lucrul acesta?” Ştiau ei că va veni o vreme când neamurile vor chema Numele Domnului dar israeliţii vor respinge aceiaşi chemare? Ba da, ştiau. Moise a vorbit despre aceasta: ,,Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi aţâţa mânia printr-un neam fără pricepere” (Romani 10:19). Şi Isaia la rândul lui a profeţit: ,,Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine” (v. 20; Deuteronom 32:21; Isaia 65:1). În felul acesta au fost învăţaţi evreii că neamurile vor deveni parte a poporului lui Dumnezeu. Evreii nu aveau nici un motiv să se poticnească de includerea neamurilor.

Dumnezeu a avut răbdare faţă de Israel. Referitor la Dumnezeu, Isaia a scris: ,,toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorb㔠(Romani 10:21; Isaia 65:2). El nu i-a alungat ci a făcut totul posibil ca să-i mântuiască. Totuşi ei nu L-au ascultat, şi s-au răzvrătit împotriva Lui.

Datorită respingerii lui Israel, Pavel a ştiut că unii evrei puteau pune la îndoială modul în care se purta Dumnezeu cu ei. Întrebarea care se putea ridica în mintea unora dintre ei era: ,,A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” (Romani 11:1). Pavel a răspuns explicând că respingerea lui Israel nu este nici completă nici finală. Pavel însuşi este o dovadă pentru aceasta. ,,Căci şi eu sunt Israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (v. 1, 2).

Pavel nu a fost singurul evreu care l-a găsit pe Hristos ci a fost unul din rămăşiţa lui Israel care l-a găsit pe El. Această rămăşiţă a existat întocmai ca şi cei şapte mii de bărbaţi din vremea lui Ilie. Ilie s-a plâns la Dumnezeu împotriva lui Israel: ,,Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; şi am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa?” (Romani 11:3). Dumnezeu i-a răspuns: ,,Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (v. 4). Aceia care au crezut că Dumnezeu şi-a respins poporul ar trebui să realizeze că: ,,Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har” (v. 5). Pavel continuă: ,,Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminterea harul n-ar mai fi har” (v. 6). Rămăşiţa exista deoarece unii din Israel l-au găsit pe Hristos şi nu s-au împiedicat de fapte.

Cei mai mulţi din Israel îl căutau pe Dumnezeu, dar ,,Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi” (Romani 11:7). Această împietrire a fost profeţită de profeţii din Vechiul Testament. ,,Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi care să nu vadă, şi urechi care să nu audă, până în ziua de astăzi … Masa lor să li se prefacă într-o cursă, într-un laţ, într-un prilej de cădere şi într-o dreaptă răsplătire. Să li se întunece ochii ca să nu vadă, şi spinarea să le-o ţii mereu gârbovit㔠(v. 8-10; Psalmul 69:22, 23; Isaia 29:10). Dar unii au obţinut ceea ce căuta Israelul – mântuirea prin Hristos. Alţi nu au primit şi au pierit datorită necredinţei lor şi a respingerii lui Hristos. Ei şi-au întunecat ochii neputând vedea pe Isus ca şi Mesia.

Experienţa unui Israel poticnit nu era completă, aşa cum a punctat Pavel, şi nici nu a fost finală. ,,S-au poticnit ei ca să cadă?” ,,Nicidecum!” a răspuns Pavel (Romani 11:11). Căderea lor nu a fost una care să însemne că nici un evreu nu Îl va accepta vreodată pe Hristos ca şi Mesia al lor. Respingerea lor nu a fost finală.

Un efect al căderii evreilor a fost că ,,prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos” (Romani 11:11). Aceasta nu înseamnă că neamurile nu ar fi primit vestea bună a Evangheliei dacă Israelul nu s-ar fi poticnit. Ei au fost incluşi în promisiunea făcută lui Avraam. Datorită acestei promisiuni au primit şi ei Evanghelia. Dar şi căderea lui Israel a avut un efect asupra primirii de către neamuri a Evangheliei. Atunci când evreii L-au respins pe Isus ca şi Hristos, apostolii şi-ai intensificat eforturile de a-i câştiga pe cei dintre neamuri. Isus a indicat această îndreptare către neamuri în pilda nunţii fiului de împărat. El a spus: ,,Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor, şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi” (Matei 22:8, 9).

Această întoarcere de la evrei la neamuri poate fi văzută în Corint, unde Pavel ,,dovedea Iudeilor că Isus este Hristosul. Fiindcă Iudeii i se împotriveau şi-l batjocoreau, Pavel şi-a scuturat hainele, şi le-a zis: ,,sângele vostru să cadă asupra capului vostru, eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la Neamuri” (Faptele Apostolilor 18: 5, 6).

Până atunci eforturile cele mai mari ale lui Pavel se îndreptau asupra iudeilor ca să-L primească pe Hristos. Dar datorită împotrivirii şi blasfemiei acestora, Pavel s-a concentrat mai mult asupra câştigării neamurilor. Cu toate acestea, el niciodată nu a întors complet spatele evreilor. Parte din eforturile lui Pavel de a câştiga neamurile au fost motivate din dorinţa de a provoca gelozia israeliţilor. El a vrut ca ei să devină geloşi pe faptul că neamurile Îl primesc pe Hristos, în speranţa că atunci şi evreii vor dori să împărtăşească din binecuvântările aduse de Isus. El a scris: ,,Întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu, şi să mântuiesc pe unii din ei” (Romani 11:13, 14).

Pavel a realizat faptul că acceptarea lui Isus de către evrei ar fi o şi mai mare binecuvântare dacă respingerea lor a însemnat împăcarea neamurilor. ,,Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?” (Romani 11:15).

Următorul principiu de bază este că ,,dacă cele dintâi roade sunt sfinte şi plămădeala este sfântă, şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte” (Romani 11:16). Din context, primele roade par a se referi la patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov. Ei au fost primii din poporul ales al lui Dumnezeu. Din ei a izvorât naţiunea lui Israel. Pentru că aceşti patriarhi au fost sfinţi, adevăraţii lor copii spirituali vor fi sfinţi la fel. Cei ce nu erau sfinţi erau înlăturaţi.

Din acest principiu de bază, Pavel avertizează pe neamuri: ,,Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să şti că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine” (Romani 11:17, 18). Ramurile care reprezentau pe evrei au fost tăiate pentru că ei nu au urmărit neprihănirea pe o bază corectă (9:30 şi înainte). Neamurile, fiind măslini sălbatici, au fost altoiţi pentru că au urmat neprihănirea pe baza credinţei. Aceştia îşi obţin viaţa de la rădăcină, patriarhul Avraam. Patriarhii au fost cei aleşi de Dumnezeu să formeze naţiunea Israel. Ei au fost oamenii aleşi pentru a-l pregăti pe om pentru răscumpărarea adusă de Fiul Său. Astfel că ei erau rădăcina prin care El a adus viaţa care acum este disponibilă prin Isus. Neamurile nu trebuie să privească de sus la evrei. Rădăcinile lor sunt în poporul ales.

Pavel a realizat că unii vor deveni aroganţi şi vor argumenta că: ,,Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu” (Romani 11:19). Dar aceasta nu este o bază pentru aroganţă, pentru că ramurile ,,au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine” (v. 20, 21). Fiindcă neamurile stau numai prin credinţă, ei ar trebui să se teamă de posibilitatea de a fi tăiaţi şi ei dacă îşi vor pierde credinţa. Ei ar trebui să ia în considerare ,,bunătarea şi asprimea lui Dumnezeu” (v. 22). Asprimea lui Dumnezeu a fost arătată celor ce au căzut. Bunătatea lui s-a arătat faţă de cei ce au căpătat credinţa. Pentru aceştia bunătatea lui Dumnezeu va continua ,,dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminterea, vei fi tăiat şi tu” (v. 22). Celor care cad, adică evreilor necredincioşi, li s-a dat şi lor o promisiune: ,,dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi” (v. 23). Dacă Dumnezeu a putut altoi ramurile de măslin sălbatic (neamurile păgâne), Îi va fi mai uşor să altoiască pe evreii căzuţi care sunt ramuri naturale ce au fost odată scăpate de păgânism (v. 24).

Pentru a ajuta neamurile să continue în credinţa lor, Pavel le explică un mister: ,,O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţinea până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:25, 26). Isaia profeţeşte la fel (Isaia 59:20, 21; 27:9 LXX; Zaharia 14 pentru mai multă lumină asupra Răscumpărătorului). Şi Isus a menţionat anumite evenimente viitoare referitoare la Israel: ,,Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24).

,,Tot Israelul va fi mântuit” înseamnă că poporul evreu Îl va accepta pe Isus ca şi Mesia al lor în viitor. Ei încă ,,sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcut㔠(Romani 11:18, 19). Promisiunile făcute patriarhilor de către Dumnezeu sunt încă valabile (vezi Genesa 12:1-3, 7; 13:16; 15:5, 7, 18; 17:4 înainte, 19; 21:12; 22:16 înainte; 26:3, 4; 28:13; 35:12; Deuteronom 7:6 înainte; 10:15). Aceste promisiuni au fost necondiţionate şi de aceea sunt irevocabile. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în picioare; nu poate fi schimbat.

Credincioşilor dintre neamuri li se aduce aminte că întocmai cum ei au fost neascultători şi au obţinut îndurare, la fel evreii care acum sunt neascultători pot şi ei să obţină milă (Romani 11:31, 32). Respingerea lor nu este nici finală nici completă. Înţelegând modul în care s-a îndeplinit răscumpărarea lui Dumnezeu spre binele atât a evreilor cât şi a neamurilor, Pavel scrie: ,,O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (v. 33). Este o mare adâncime a înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu care îşi îndeplineşte planul de răscumpărare. Noi nu-l putem înţelege pe deplin; înţelepciunea Lui este dincolo de noi. Înţelegând aceasta putem spune cu Pavel: ,,A Lui să fie slava în veci! Amin” (v. 36).

Neamurile, parte a poporului ales al lui Dumnezeu

Am văzut că epistola către Romani vorbeşte despre respingerea evreilor şi includerea neamurilor în familia lui Dumnezeu. În epistola către Efeseni, Pavel a scris despre modul în care cele două părţi separate au devenit una. Aceasta este o temă majoră a acestei epistole.

La început Pavel scrie: ,,Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce în dragostea Lui” (Efeseni 1:4). Acest ne-a include neamurile (2:11, 14, 16; 3:1, 6, 8; 4:17). De la bun început Dumnezeu a plănuit ca neamurile să devină parte a poporului Său.

Pavel a reamintit cititorilor săi neevrei de starea lor trecută şi binecuvântările lor prezente de a fi aduşi la ,,viaţă împreună cu Hristos …El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 2:5, 6).

Neamurile nu s-au bucurat întotdeauna de aceste beneficii. Odată, ei erau separaţi faţă de Dumnezeu (Efeseni 2:11, 12). Includerea lor în Împărăţia lui Dumnezeu a fost adusă de Hristos Isus. Prin sângele Său, El i-a adus aproape de Dumnezeu pe cei care erau depărtaţi (v. 13). Isus este pacea noastră pentru că El ,,din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea” (v. 14). Isus ,,a înlăturat … Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuş un singur om nou” (v. 15). El ,,a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (v. 16). ,,Prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh” (v. 18). Deoarece Isus a făcut aceasta, Pavel a putut scrie:

Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. Efeseni 2:19-22

Aducerea împreună a evreilor şi neamurilor a fost odată un mister ,,care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în alte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceiaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea” (Efeseni 3:5, 6). Pavel a fost chemat ca şi un slujitor ca ,,să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu” (v. 9):

Unirea evreilor cu neamurile este menţionată şi în Galateni. ,,Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, … fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28).

Pavel a mai menţionat această uniune şi în epistola către Coloseni. ,,Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi” (Coloseni 3:11).

Planul de răscumpărare s-a dezvăluit treptat. Dumnezeu a ales să-şi aducă la îndeplinire acest plan prin Israel, dar mijlocul prin care neamurile vor deveni parte a poporului Lui era un mister pentru oameni. Oricum, aceasta nu mai este valabil acum. Atât evreii cât şi neamurile creştine ştiu că se pot înfăţişa neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu numai datorită lui Isus.

Unirea credincioşilor cu Hristos

Să analizăm un alt aspect al răscumpărării în Hristos. În discursul despre Pâinea Vieţii, Isus a vorbit despre Moise şi mana şi despre ,,adevărata pâine din cer … care …dă lumii viaţa” (Ioan 8:32, 33). Isus este această ,,pâine” din cer (v. 41) şi ,,cine crede în Mine, are viaţa veşnic㔠(v. 47). Atunci când Isus, Pâinea Vieţii, a spus: ,,Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (v. 51), El se referea la trupul său care se va jertfi pe cruce. Isus a continuat să vorbească la modul figurat când a spus: ,,Cine mânâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (v. 56). Această mâncare nu este ca mana (v. 58) ci este unirea celor doi îndeplinită prin credinţa în Hristos. Pentru că ucenicii au crezut că aceasta este o ,,vorbire prea grea”, imposibil de urmat, Isus le-a spus: ,,Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţ㔠(v. 63). Duhul care locuieşte înlăuntrul omului dă viaţa spirituală (Ioan 3:6; Romani 8:9-11). Această împărtăşire implică o uniune între Hristos şi credincios, uniune care aduce viaţă acestuia.

În discursul despre viţă şi mlădiţe, Isus a spus ucenicilor Săi: ,,Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine … Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:4, 10). Rămânerea în Hristos produce creştere spirituală: ,,Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă road㔠(v. 2; şi v. 5, 6). Dacă nu este creştere, ,,mlădiţa” este tăiată. Mai târziu, în rugăciunea de mare preot, Isus s-a rugat ca ucenicii Lui ,,să fie una, cum şi noi suntem una, – Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (17:22, 23). Această locuire a lui Hristos în credincios şi rămânerea credinciosului în Hristos este baza uniunii dintre credincios şi Hristos.

În mod repetat, Pavel a scris despre această unire. Când ne predăm lui Hristos în întregime, devotându-ne viaţa prin credinţă, noi devenim uniţi cu El. Pavel a folosit câteva cuvinte greceşti compuse cu prefixul su, care înseamnă cu, pentru a descrie această relaţie mistică. În limba română este folosit cuvântul împreună. Aceste cuvinte greceşti – ce pot fi traduse co-răstigniţi, co-îngropaţi, co-aduşi la viaţă, co-înviaţi împreună, co-aşezaţi – sunt folosite în trei epistole ale lui Pavel pentru a exprima unirea creştinului cu Hristos.

Primul cuvânt – co-răstignit – implică unirea credinciosului cu Hristos în moarte. Pavel a scris: ,,ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, … omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6:5, 6). Această co-răstignire face această natură veche fără putere. Pavel a folosit de treizeci şi cinci de ori termenul grecesc face fără putere ca să arate că Satan nu îi mai poate înrobi pe cei ce s-au unit cu Hristos. Această unire nu îl distruge pe Satan dar îi eliberează pe creştini din robia firii pământeşti, care este, natura păcătoasă ce a survenit prin păcatul originar. Aşa cum a scris Pavel în epistola către Galateni: ,,Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24; 6:14). În Filipeni 3:10, Pavel vorbeşte despre scopurile lui: ,,Şi să-L cunosc pe El, şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea celor morţi”.

Particula condiţională ei din limba greacă, tradusă cu dacă în ,,dacă am murit împreună cu Hristos” (Romani 6:8), este folosită în sensul că această afirmaţie este adevărată”. Astfel creştinii trebuie să se considere ,,morţi faţă de păcat” (v. 11). A fi mort faţă de păcat este un fapt, de aceea, ,,păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui” (v. 12). Fiind morţi împreună cu Hristos, creştinii sunt co-îngropaţi cu El: ,,Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El” (Romani 6:4) şi sunt ,,îngropaţi împreună cu El prin botez” (Coloseni 2:12). Această îngropare spirituală a creştinilor prin botez arată că ei au murit şi că puterea păcatului în viaţa lor s-a sfârşit. Fiind îngropaţi cu Hristos, creştinii nu stau în mormânt; ei sunt ,,înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” (v. 12). ,,Dacă deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (3:1). ,,După cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi [creştinii] să trăim o viaţă nou㔠(Romani 6:4; Efeseni 2:5)

Aşa cum Hristos a fost adus la viaţă, la fel Dumnezeu ,,ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (Efeseni 2:5; Coloseni 2:13), ca ,,să trăim împreună cu El” (Romani 6:8). Cei ce au murit împreună cu Hristos primesc viaţa datorită unirii lor cu Hristos. Pe cei ce sunt în Hristos, Dumnezeu îi face morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu; cu alte cuvinte, ei primesc o viaţă nouă (v. 11).

Wenger a scris despre câteva aspecte importante ale unirii credinciosului cu Hristos:

Unirea cu Hristos nu desfiinţează integritatea personală şi distincţia dintre personalitatea lui Hristos şi personalitatea credinciosului. Hristos rămâne Domnul slavei, iar creştinul rămâne o creatură terestră. Unirea cu Hristos nu-l scuteşte pe credincios de responsabilitatea personală în sfera sfinţeniei. Hristos rămâne Hristos, iar credinciosul este chemat la o viaţă de ucenicie. Unirea cu Hristos este mai degrabă un ataşament al credinţei. A deveni creştin înseamnă a te întoarce la Domnul. Găsim scris că, după predicarea Evangheliei în oraşul Antiohia ,,un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul” (Fapte 11:21). Cine are credinţă, a împlinit condiţia necesară pentru primirea lui Hristos în inimă: ,,Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu” (1 Ioan 4:15). Unirea cu Hristos se realizează printr-o lucrare a iubirii: ,,Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el” (4:16).

Deşi se realizează prin credinţă şi iubire, unirea cu Hristos trebuie să treacă dincolo de acestea două, ajungând la o identificare deplină cu intenţiile şi voinţa lui Hristos. Unirea cu Hristos produce o viaţă de totală ascultare: ,,Prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:5, 6). Apostolul Ioan mai scrie: ,,Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El. Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat” (3:23, 24). A fi în Hristos înseamnă a fi un ucenic, un rob care se face una cu dorinţele şi idealurile stăpânului său: ,,Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10)[3].

Rezultatul final al unirii cu Hristos este că ,,ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:5, 6). În continuare să privim mai îndeaproape la veacul viitor.


[1] Pentru o tratare mai completă a Scripturii, vezi cartea autorului, The Authority of the Scripture.

[2] Cititorul ar trebui să recunoască faptul că principiul bunului simţ nu înseamnă acceptarea limbajului figurativ în sens literar.

[3] Introduction to Theology, pp. 299, 300.

>