"For other foundation can no man lay than that is laid, which is Jesus Christ." (1 Cor. 3:11)

Home
Articles
Books
Confessions
Anabaptist History
Churches and Related ones
Our Mission

Other Languages
Russian Bibleviews
Romanian Bibleviews
Español Bibleviews
Haiti Bibleviews
Portuguese Bibleviews

More Information
About your InternetServant
Contact Us & Guestbook

"If any man will come after me, let him deny himself, and take up his cross daily, and follow me." (Luke 9:23)

Capitolul 5

Răscumpărarea însuşită

Introducere

Am văzut că Isus Hristos a creat puntea de legătură peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om cauzată de păcatul omului. Dumnezeu a făcut posibilă nu numai răscumpărarea omului din consecinţele păcatului său ci şi restaurarea naturii lui spirituale. Întrebarea care se pune acum este: ,,Cum primim beneficiile răscumpărării aduse de Isus Hristos?”

Apostolul Ioan scrie la începutul evangheliei sale: ,,Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am primit din plinătatea Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:14-17). Prin legea mozaică, Dumnezeu a arătat omului nevoia lui de mântuire. Vechiul legământ a adus condamnarea şi moartea. Sub noul legământ, Dumnezeu se poartă cu omul pe baza harului şi adevărului.

Noul Testament accentuează faptul că harul şi adevărul adus de Isus Hristos a luat locul legii mozaice. Încă de timpuriu în lucrarea lui, Pavel a subliniat aceasta în sinagoga din Antiohia, zicând: ,,Prin El [Isus Hristos] vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise. … şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu” (Fapte 13:38, 39, 43). După ce Pavel a discutat despre justificarea prin credinţă în epistola lui către biserica din Roma, el a scris: ,,Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Mai târziu, referitor la legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel, Pavel a scris că ,,este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har (11:5, 6). Pavel le-a spus galatenilor că ,,nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Galateni 2: 21). Mai târziu el a scris ,,oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har” (5:3, 4). El a scris către Tit: ,,S-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui … pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3:4-7).

În Faptele Apostolilor şi în epistole se pune un accent major asupra răscumpărării aduse de Isus Hristos prin har. Să o examinăm mai îndeaproape.

Harul

Harul pus la dispoziţie de Isus Hristos este una din principalele diferenţe dintre cele două legăminte. Harul este o caracteristică centrală a Evangheliei, iar noi trebuie să-i înţelegem semnificaţia pentru a putea înţelege Noul Testament.

Ce este harul? Termenul are câteva semnificaţii, dar le vom lua în considerare numai pe cele care se leagă direct de răscumpărare. Arndt şi Gingrich definesc harul ca ,,o lucrare a harului care creşte de la mult la mai mult … Aceia care aparţin Lui primesc din plinătatea harului Său … lucrarea harului în convertire”[1]. Strong defineşte harul ca ,,influenţa divină asupra inimii şi reflectarea acesteia în viaţă”[2]. Definiţia dicţionarului Webster reflectă conceptul biblic al harului: ,,asistenţa divină nemeritată dată omului pentru regenerare sau sfinţire”[3]. Semnificaţia ,,harului” este cel mai bine înţeleasă prin folosirea termenului în Noul Testament.

Înainte de a examina folosirea termenului har în Noul Testament, avem nevoie să menţionăm un aspect important al harului. Noul Testament vorbeşte întotdeauna despre ,,harul lui Dumnezeu” (Fapte 11:23; 13:43; 15:40; 20:24; Romani 5:15; 1 Corinteni 3:10; 2 Corinteni 8:1; 9:14; Galateni 2:21; Evrei 2:9; 12:15; Iuda 4, ş.a.m.d.) sau despre ,,harul Domnului Isus Hristos” (Fapte 15:11; Romani 16:20, 24; 1 Corinteni 16:23; Galateni 1:6; 6:18; Filipeni 4:23, 1 Tesaloniceni 5:28; 2 Tesaloniceni 3:18; 1 Timotei 1:14; Filimon 25; ş.a.m.d.) sau ambele (2 Tesaloniceni 1:12). Harul nu este un efort făcut de om.

Harul joacă un rol central în justificarea păcătosului. Justificarea este actul prin care păcătosul care crede în Isus Hristos este considerat a avea o poziţie perfectă înaintea lui Dumnezeu. Termenul arată lucrarea pozitivă a lui Dumnezeu ce declară pe păcătos ca drept sau neprihănit. ,,Termenul ‘iertare’ se referă la ceea ce poate fi numit aspectul negativ al acceptării omului de către Dumnezeu, şi anume, anularea vinovăţiei păcatelor lui.”[4] Justificarea este prin har; mântuirea este rezultatul harului.

Atunci când Petru s-a adresat adunării bisericii din Ierusalim, el a afirmat: ,,suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:11). Apolo, un om versat în Scripturi care a învăţat cu acurateţe despre Isus, a mers la Ahaia unde a ajutat mult pe aceia care crezuseră (Fapte 18:27). Pavel a accentuat justificarea prin har când a scris: ,,Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său” (Romani 4:24). ,,Măcar că noi eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni 2:5); ,,Domnul nostru Isus Hristos … ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde” (2 Tesaloniceni 2:16); ,,El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, … după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat” (2 Timotei 1:9); ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11); ,,socotiţi neprihăniţi prin harul Lui” (Tit 3:7). Din aceste versete biblice vedem că harul deţine un loc central în răscumpărarea omului.

Astăzi, aspectul justificativ al harului este bine cunoscut şi în mod corect este bine accentuat. Oricum, harul înseamnă mai mult. Sunt rezultate excepţionale produse de har. El acordă daruri şi determină pe credincioşi să facă fapte bune.

Pavel accentuează această influenţă sau putere a harului în epistolele lui. Una din cele mai clare afirmaţii despre lucrarea harului se află în epistola către Tit. Acolo el a scris: ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:11, 12). Aşa cum Pavel a afirmat, harul aduce mântuire, dar nu se opreşte aici. El continuă să lucreze, învăţându-l şi instruindu-l pe creştin cum să trăiască o viaţă de un contrast izbitor faţă de viaţa trăită înainte de convertire. Îl învaţă să trăiască o viaţă total diferită, ,,cu cumpătare, dreptate şi evlavie”.

Un alt pasaj ce arată efectul harului se află în epistola lui Pavel către Romani. El a scris că ,,unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5:20, 21). Pavel, realizând că harul poate fi înţeles greşit, a explicat implicaţiile acestuia în Romani 6. El a început această explicaţie întrebând: ,,Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?” (6:1). Nu! Creştinul a fost înviat din moarte precum Hristos, ,,tot aşa şi noi să trăim o viaţă nou㔠(v.4). Mai târziu el accentuează din nou acest aspect al morţii,

Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor … Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu mai sunteţi sub Lege ci sub har. Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! … v-aţi făcut robi ai neprihănirii”. v. 10-15, 18

Efeseni 2 ne spune ceea ce Dumnezeu a făcut pentru aceşti creştini. Pavel a scris prima dată despre schimbarea stilului de viaţă al efesenilor, apoi a subliniat îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu şi în final a vorbit despre lucrarea harului. El a scris:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că noi eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. Efeseni 2:1-10

Darul harului mântuieşte păcătoşii care se pocăiesc, făcându-I lucrarea mâinilor Lui, creaţi să facă fapte bune care reprezintă de fapt voia lui Dumnezeu.

Pavel a scris corintenilor că s-a purtat ,,cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:12). Harul lui Dumnezeu l-a ajutat pe Pavel să se poarte ,,cu sfinţenie şi curăţie de inimă”.

Colosenilor, Pavel le-a scris că ,,cuvântul adevărului Evangheliei, care a ajuns până la voi şi unde este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu … să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Coloseni 1:5, 6, 9, 10).

Aşa cum a scris Petru în a doua lui epistolă, creştinii ,,au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 2:20). La sfârşitul epistolei el a scris: ,,Creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (3:18). Creştinii pot creşte şi scăpa de întinăciunile lumii numai prin har şi cunoştinţă.

Harul este centrul procesului de răscumpărare iar ,,influenţa lui divină asupra inimii” este extrem de importantă pentru înţelegerea răscumpărării. În Noul Testament acest aspect este subliniat cu putere. În Faptele Apostolilor vedem că martirizarea lui Ştefan a rezultat în împrăştierea ucenicilor în afara Ierusalimului. Unii au plecat la Antiohia şi au predicat grecilor şi ,,un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul” (Fapte 11:21). Atunci când biserica din Ierusalim a auzit aceasta, ei l-au trimis pe Barnaba să investigheze situaţia deoarece aceasta a fost o lucrare misionară timpurie printre neamuri. Acolo el a văzut ,,harul lui Dumnezeu” (v.23); Harul lui Dumnezeu a produs o schimbare vizibilă în aceste neamuri. Mai târziu apostolul Pavel îi învăţa pe bătrânii din Efes despre ,,pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (20:21). Scopul lui era să-şi sfârşească ,,cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (v. 24). Această veste bună a harului lui Dumnezeu a fost puterea din spatele pocăinţei şi credinţei despre care a vorbit mai înainte.

Scriptura învaţă că atât harul cât şi Duhul Sfânt lucrează să transforme păcătosul. Vom privi la câteva pasaje din Scriptură care arată influenţa transformatoare a Duhului Sfânt: ,,Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi … va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său care locuieşte în voi … dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Romani 8:11, 13); ,,Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt” (15:16); ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Corinteni 3:18); ,,spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Lucrarea Duhului Sfânt nu se opune lucrării harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu poate lucra prin Duhul lui Dumnezeu: noi am primit ,,Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său …învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:12, 13).

Sunt multe pasaje în Biblie care arată modul în care lucrează harul. ,,Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi” (Fapte 4:33). În Iconia, Pavel şi Barnaba au vorbit Iudeilor şi Neamurilor: ,,vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său” (Fapte 14:3). Pavel depunea mărturie, dar Domnul era Cel ce mărturisea Cuvântul harului Său. Atunci când apostolii şi însoţitorii acestora au plecat în misiunile misionare, ei au fost ,,încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu, pentru lucrarea, pe care o săvârşiser㔠(Fapte 14:26, 15:40).

Viaţa lui Pavel este un exemplu al harului lui Dumnezeu la lucru. El a fost un evreu zelos care a persecutat cu tărie biserica dar care prin harul lui Dumnezeu a devenit un apostol proeminent şi un stâlp al bisericii. El a ,,primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate neamurile” (Romani 1:5). Mai târziu în această carte el s-a referit de două ori la acest har: ,,Prin harul, care mi-a fost dat” (12:3), şi ,,v-am scris mai cu îndrăzneală … în puterea harului, pe care mi l-a dat Dumnezeu” (15:15). Pavel a recunoscut că partea lui în lucrarea de zidire a bisericii nu s-a datorat vreunui efort personal ci a fost în întregime harul lui Dumnezeu: ,,După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia” (1 Corinteni 3:10).

Mai mult, Pavel a scris despre sine: ,,Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:10). Pavel a ştiut că Dumnezeu l-a ,,chemat prin harul Său” (Galateni 1:15). Pavel a scris despre ,,isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi” (Efeseni 3:2), Evanghelia ,,al cărei slujitor am fost făcut eu, după harul lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta ca să vestesc” (v. 7, 8). Pavel a scris lui Timotei că este recunoscător că Isus l-a împuternicit să fie un slujitor deşi odată a fost ,,un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor”. El a ştiut că ,,harul Domnului s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus” (1 Timotei 1:13, 14).

De asemenea, harul este o putere în viaţa tuturor creştinilor. Pavel a scris despre creştini că ,,avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat” (Romani 12:6); ,,harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei” (2 Corinteni 8:1); ,,Şi Dumnezeu poate să vă umple de orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună … să se roage pentru voi şi să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi” (9:8, 14). Prin har creştinii au experienţe şi binecuvântări bogate. Autorul epistolei către Evrei a scris: ,,Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16) şi ,,este bine ca inima să fie întărită prin har” (13:9). Harul lui Dumnezeu ne va ajuta să ne ţinem tari atunci când suntem ispitiţi, să ne ajute în slăbiciunile noastre şi este puterea care ne întăreşte în credinţă. De asemenea, importanţa harului este arătată în introducerea şi încheierea celor mai multe epistole ale Noului Testament.

Deoarece harul este atât de important, Cum poate cineva să primească harul? Înainte de toate, harul este ,,un favor nemeritat” deoarece oferă mântuirea pe care noi nu o merităm în locul pedepsei veşnice pe care o merităm. Nimeni nu primeşte har prin meritele sau neprihănirea lui. Acest aspect nemeritat al harului înseamnă că este un dar fără plată[5].

Faptul că harul este un dar fără plată este subliniat în câteva locuri în Noul Testament: Suntem ,,socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Romani 3:24); ,,darul fără plată … harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică Isus Hristos (5:15, 20, 21); ,,harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Hristos” (1Corinteni 1:4); ,,harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul lui nespus de mare!” (2 Corinteni 9:14, 15); ,,spre lauda slavei harului Său, pe care ni L-a dat în Prea Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1: 6, 7); ,,prin har aţi fost mântuiţi … este darul lui Dumnezeu” (2:8); ,,Şi însuşi Domnul nostru Isus Hristos … ne-a iubit şi ne-a dat prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde” (2 Tesaloniceni 2:16); ,,El ne-a mântuit … după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus” (2 Timotei 1:9); şi Dumnezeu ,,ne dă un har şi mai mare … dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6). Aceste pasaje precum şi altele arată clar că harul şi răscumpărarea sunt daruri.

În concluzie, harul lui Dumnezeu face ca mântuirea să fie la dispoziţia noastră. Cele două aspecte ale harului – influenţa acestuia asupra inimii omului şi darul lui fără plat㠖 primesc un accent major în tot Noul Testament. Întrebarea care se pune acum este: Cum este harul la dispoziţia oamenilor? Câteva lucruri – pocăinţa, credinţa şi naşterea din nou – lucrează împreună pentru a face harul disponibil. Interacţiunea dintre acestea va fi discutată după ce le vom analiza pe fiecare în parte.

Pocăinţa

Unul din paşii iniţiali în realizarea răscumpărării aduse de Isus Hristos este pocăinţa. Mesajul lui Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus Hristos a fost: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). La fel, Isus Şi-a început lucrarea de predicare şi învăţare cu ,,Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 4:17; Marcu 1:15; Luca 13:3). Mai târziu El a spus: ,,Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftori, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi” (Luca 5:31, 32; Matei 9:13; Marcu 2:17). Cei neprihăniţi nu au nevoie de ajutor. Cei ce sunt păcătoşi au nevoie de ajutor. Remediul pentru condiţia lor este foarte simplu; ei au nevoie de pocăinţă.

Încă de timpuriu în lucrarea Lui, Isus i-a trimis pe cei doisprezece ucenici ca să predice pocăinţa (Marcu 6:12). Chiar înainte de a-i trimite, Isus a spus celor doisprezece că ,,dacă în vreun loc nu vă vor asculta, să plecaţi de acolo şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea” (v. 11). Ei au purtat un mesaj serios ce avea consecinţe serioase în cazul în care chemarea lor la pocăinţă era respinsă.

De-alungul lucrării lui, Isus a vorbit deseori despre pocăinţă. El şi-a sfârşit lucrarea pământească cu porunca ,,să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24:47, Fapte 1:8), arătându-şi interesul continuu în a face ca mesajul Său să fie disponibil tuturor oamenilor. Această chemare pentru pocăinţă a fost mai mult decât un mesaj pentru evrei; a fost o chemare pentru toate neamurile care este valabilă şi azi.

Pocăinţa a fost o parte a predicării şi învăţăturii apostolilor de-a lungul lucrării lor. Mulţi, după ce au auzit prima predică a lui Petru în nou născuta biserică din Ierusalim, au întrebat: ,,Fraţilor, ce să facem?” Petru a răspuns: ,,Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2:37, 38). În a doua predică, Petru îndemna: ,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremi de înviorare” (3:9). Atunci când apostolii au fost aruncaţi în închisoare pentru propovăduirea lui Isus, un înger i-a eliberat spunându-le: ,,Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia” (5:20). Conducătorii evreilor i-au găsit pe apostoli în Templu şi i-au adus iarăşi înaintea Soborului. Petru, după ce a descris moartea lui Isus, a spus: ,,Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (v.31). Mai târziu, când Simon le-a oferit bani pentru a obţine puterea apostolilor de punere a mâinilor, Petru i-a zis: ,,Pocăieşte-te dar de această răutate” (8:22).

Israel nu era singurul popor chemat la pocăinţă. ,,Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa veşnic㔠(11:18). Pavel le-a vestit atenienilor că Dumnezeu ,,porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiasc㔠(17:30). El a vorbit despre ,,pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (20:21). Iar atunci când vorbea împăratului Agripa despre Neamuri, Pavel a spus că le-a propovăduit ca ,,să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (26:20).

Ce înseamnă să te pocăieşti? La ce se referă pocăinţa? Termenul grec metanoeo, deseori tradus cu verbul pocăiţi-vă, conform cu Thayer înseamnă ,,schimbarea minţii cuiva spre mai bine, detestarea din toată inima a păcatelor trecute”[6], iar conform cu Arndt şi Gingrich înseamnă ,,schimbarea minţii … a simţi remuşcare, pocăinţă şi convertire”[7]. Un al doilea termen grec, metanoia, este un substantiv ce corespunde verbului mai sus menţionat. Este tradus cu pocăinţă, însemnând ,,o schimbare a minţii”. Alt verb tradus cu s-a pocăit şi a se pocăi (termenul grecesc metamellomai) înseamnă ,,a schimba mintea cuiva, a face o întoarcere, convertire”.

Semnificaţia acestor cuvinte poate fi înţeleasă din modul în care sunt folosite. Ioan Botezătorul a fost cel prevestit de profetul Isaia: ,,Iată glasul celui ce strigă în pustie:,,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Matei 3:3; Marcu 1:3; Luca 3:4; Ioan 1:23; Isaia 40:3). Monarhii din est aveau obiceiul să trimită înaintaşi care să le pregătească drumul în călătoriile lor prin ţară. Ioan trebuia să facă acelaşi lucru pentru venirea Regelui. Ioan trebuia să netezească drumul nivelând munţii spirituali şi umplând văile spirituale prin chemarea la pocăinţă. Pocăinţa ar fi înlăturat barierele păcatelor pentru ca Regele să vină în inima oamenilor. Ioan le-a spus fariseilor şi saducheilor ce implica chemarea la pocăinţă: ,,Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră…. Orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc” (Matei 3:7, 10; Luca 3:7, 8). Ioan a cerut pocăinţă adevărată care să aducă o schimbare completă a minţii celui ce caută şi care să conducă la ,,roade”. ,,Roadele” însemnând a face voia lui Dumnezeu (Matei 3:1-10, Marcu 1:1-6; Luca 3:1-14). Ioan nu trebuia să definească pocăinţa pentru ascultătorii săi; ei ştiau din Scripturile evreieşti că păcătoşii trebuiau să se pocăiască de păcatele lor (1 Împăraţi 8:46-48; 2 Cronici 6:37-39; Isaia 1:27-28; 55:7; Ezechiel 14:6; 18:21-32; Iona 3:8-10).

Chemarea lui Ioan Botezătorul la pocăinţă era chemarea Aceluia pentru care el îi pregătea pe oameni. Atunci când Isus Hristos a venit, El propovăduia: ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15; Fapte 20:21). El a chemat la o schimbare a minţii şi a scopului în atitudinea oamenilor faţă de Evanghelie (vestea bună); ei au fost chemaţi să-şi schimbe mintea de la necredinţă la credinţa în Evanghelia pe care El a adus-o.

Isus a spus: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 4:17; Luca 13:3). Pocăinţa era cerută deoarece Împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă domnia Lui în inimile oamenilor, trebuia instaurată. Isus va fi Regele iar cei care vor să-L cunoască trebuie să-şi schimbe mintea faţă de Dumnezeu şi păcat şi să urmeze voia Lui deoarece Împărăţia era aproape. Nici un păcătos care rămâne în păcat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că sfinţenia Lui nu permite prezenţa păcatului.

Atunci când fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui Isus pentru că mânca şi bea cu păcătoşii, El a spus: ,,Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi” (Luca 5:31, 32; Matei 9:13; Marcu 2:17). Cei neprihăniţi se află în contrast cu cei păcătoşi. Cei neprihăniţi sunt curăţiţi înaintea lui Dumnezeu, nu datorită vreunui merit, ci datorită sângelui lui Isus şi a harului pe care L-a adus. Pentru că Dumnezeu este sfânt, cei păcătoşi sunt cei ,,bolnavi” care au nevoie de ajutor. Ei trebuie să se pocăiască sau să-şi schimbe mintea şi inima ca să poată deveni neprihăniţi prin Hristos.

Isus a descris importanţa pocăinţei atunci când a spus că este ,,mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, dacât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţ㔠(Luca 15:7, 10). Odată, pe când explica ucenicilor Lui Scripturile ce vorbeau despre suferinţele, moartea şi învierea Lui, El a subliniat importanţa pocăinţei afirmând că ,,să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (24:47).

Mai înainte, Isus vorbea despre ,,cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire” (Matei 5:6). Ei îşi vor satisface foamea şi setea în Isus Hristos şi vor cunoaşte aceasta după roadele neprihănirii din viaţa lor. Noi ştim că această schimbare se poate întâmpla deoarece Isus a învăţat că ucenicii Lui vor fi ,,prigoniţi din pricina neprihănirii” (v. 10). El a mai spus că ,,dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (v. 20). Ei trebuie să caute ,,mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (6:33). Păcătoşii nu au vreo neprihănire obţinută prin eforturile lor ci datorită lui Hristos şi a lucrării Duhului Sfânt în ei.

Atunci când cărturarii şi fariseii au cerut un semn, Isus le-a spus că singurul semn care li se dă este cel al proorocului Iona. Atunci Isus a menţionat că ,,bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” (Matei 12:41; Luca 11:32). O ilustrare a pocăinţei poate fi găsită în cartea Iona. Când Iona le-a spus celor din Ninive despre judecata pronunţată asupra lor, li s-a spus ,,să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea”. Ei au făcut astfel, iar ,,Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea” şi nu au mai fost nimiciţi (Iona 3:8, 10). Oamenii din Ninive s-au pocăit, întorcându-se de la calea lor cea rea.

În avertizarea referitoare la ,,prilejurile de păcătuire” (Luca 17:1), Isus a spus: ,,Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l!” (v.3). Vorbind despre pocăinţă după păcătuire, Isus arată că pocăinţa implică întoarcerea de la păcat.

Isus a folosit termenul grecesc metamelomia în pilda celor doi fii. Atunci când tatăl a spus primului fiu să meargă la lucru în via lui, fiul a spus: ,,Nu vreau” … în urmă, i-a părut rău şi s-a dus”(Matei 21:29). Fiul s-a răzgândit şi s-a dus să lucreze via. Isus a explicat atunci că Ioan a venit ,,şi [evreii] nu l-aţi crezut…. Şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi” (v. 32).

Schimbarea adusă de pocăinţă este arătată în a doua predică a apostolului Petru. După ce a spus ceea ce s-a făcut Prinţului Vieţii şi cum aceasta a împlinit ceea ce era profeţit despre suferinţa Lui, Petru a spus celor ce au înfăptuit acele lucruri: ,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3:19). Prin pocăinţă, păcătoşii pot experimenta convertirea, aceasta conducând la iertarea şi uitarea păcatelor de către Dumnezeu. (Evrei 8:12, 10:17).

Pavel vorbea depunând mărturie evreilor şi neamurilor despre ,,pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21). Pocăinţa aduce o schimbare a minţii faţă de Dumnezeu şi credinţă în Fiul Său, Domnul Isus Hristos. Când a fost adus înaintea împăratului Agripa, Pavel a spus că el a predicat neamurilor ,,să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (26:20), arătând că ei trebuiau să aibă o atitudine şi o minte schimbată. Vedem aici că pocăinţa implică atât întoarcerea la Dumnezeu cât şi o viaţă schimbată care aduce fapte ce mărturisesc realitatea acelei schimbări.

Pocăinţa implică schimbarea atitudinii cuiva faţă de Dumnezeu. Autorul cărţii Evrei a scris despre ,,pocăinţa de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu” (Evrei 6:1). Autorul nu a pătruns în detalii pentru că tocmai discutase doctrina despre Hristos şi maturitatea creştină şi nu dorea să continue cu doctrine fundamentale. Mai degrabă, el a dorit să intre în subiectul despre desăvârşire. Cititorii lui deja cunoşteau felul în care pocăinţa şi credinţa lucrau împreună.

Un al treilea termen grecesc (epistrepho), deşi nu este tradus cu pocăinţă sau a se pocăi, are o semnificaţie similară. Isus a folosit acest termen în relaţie cu inima oamenilor care se împietreşte, urechile lor care sunt insensibile la auzire şi cu ochii lor care sunt închişi ,,ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec” (Matei 13:15; Marcu 4:12). Zaharia a profeţit că Ioan va fi mare şi va fi umplut cu Duhul Sfânt ,,ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi” (Luca 1:16, 17). Isus a spus că Petru Îl va nega şi i-a zis: ,,Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (22:32).

Apostolii au folosit acest termen de câteva ori: ,,s-au întors la Domnul” (Fapte 9:35); ,,şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul” (11:21); ,,noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu” (14:15); ,,dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu” (15:19); ,,să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (26:20); ,,cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat” (1 Tesaloniceni 1:9).

Fiecare persoană se confruntă cu judecata. Fiecare va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu şi să dea socoteală pentru ceea ce a făcut. Domnul a promis că aceasta se va întâmpla (Matei 25:32-46; Ioan 5:25-29; Fapte 10:42; 17:31; Romani 14:10; 1 Corinteni 4:5; 2 Corinteni 5:10). Oamenii nu trebuie să se teamă de judecată dacă se pregătesc pentru ea din timpul vieţii lor. Dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu a oferit o cale pentru a evita condamnarea. Petru a spus: ,,Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţ㔠(2 Petru 3:9). Păcătoşii nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu dacă nu se vor pocăi. Ei nu ar trebui să se bizuie pe bunătarea, îndurarea şi răbdarea lui Dumnezeu pentru a scăpa de consecinţele păcatelor lor. Ei trebuie să realizeze că ,,bunătatea lui Dumnezeu [te] îndeamnă la pocăinţă (Romani 2:4).

Alte pasaje biblice care arată darul divin al pocăinţei sunt: ,,L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:31); Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (11:18); ,,în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului (2 Timotei 2:25).

Înţelegerea bunătăţii lui Dumnezeu şi recunoaşterea propriei păcătoşenii ar trebui să conducă pe păcătos la întristare şi pocăinţă.

Totuşi, acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu …. Căci uite, tocmai întristarea aceasta după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! 2 Corinteni 7:9-11

Nimeni nu trebuie să se teamă de judecată, deoarece Dumnezeu este gata să ofere pocăinţa, dar evitarea pocăinţei va conduce la judecată şi condamnare. Isus a vorbit împotriva cetăţilor Horazin şi Betsaida, unde El a făcut lucrări mari, ,,pentru că nu se pocăiseră … dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă. De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat până la cer? Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor” (Matei 11:20-23; Luca 10:13). Aceste cetăţi nu s-au întors de la păcatele lor şi vor fi judecate în consecinţă. Isus a spus că generaţia lor a fost una rea şi că ,,Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” (Matei 12: 41; Luca 11:32). Acest lucru a fost subliniat a treia oară atunci când Isus a vorbit de galileenii care au pierit de mâna lui Pilat: ,,dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3, 5).

Ioan în cartea Apocalipsa a scris la cinci din cele şapte biserici că ele trebuie să se pocăiască pentru a evita pedeapsa. Bisericii din Efes i-a spus: ,,Ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 2:4, 5). El a spus bisericii din Pergam că ei ţin învăţătura lui Balaam şi a Nicolaiţilor ,,pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând şi mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele” (v. 15, 16). Bisericii din Tiatira i-a spus că ,,tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor” (v. 20). Ei i-a fost dată o vreme de pocăinţă, dar pentru că nu s-a pocăit, Domnul a spus: ,,voi lovi cu moartea pe copiii ei” (v. 23). Bisericii din Sardis i-a spus: ,,Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! (3:3). Bisericii din Laodicea i-a spus: ,,Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece nici în clocot …fiindcă eşti căldicel” (v. 15, 16). Ei au fost sfătuiţi ce trebuie să facă: ,,Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!” (v. 19). Aceste versete biblice arată limpede că oamenii şi bisericile care cad sau devin căldicele trebuie să se pocăiască pentru a evita judecata.

Astfel este important ca fiecare să se pocăiască. De aceea, Isus doreşte ca ,,să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24: 47), arătând că această condiţie a răscumpărării continuă să se adreseze tuturor.

De aceea, pocăinţa este o schimbare a minţii ce se referă la condiţia păcătoasă a omului – că este pierdut şi legat pentru iad – şi la cine este Isus şi ce a făcut El. Păcătosul trebuie să-şi schimbe mintea cu privire la adevărata identitate a lui Isus – El este Fiul lui Dumnezeu, neprihănit şi sfânt – şi despre lucrarea de răscumpărare a lui Isus. Numai prin suferinţa şi moartea lui Isus se oferă ispăşirea pentru păcatele lumii. Păcătosul trebuie să-şi schimbe mintea cu privire la urmarea voii lui Dumnezeu şi să fie hotărât să-şi părăsească păcatele lui şi să-L urmeze pe Isus. Ambele cerinţe au fost adresate tuturor oamenilor, de la Ierusalim la neamuri ,,să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (Fapte 26:20). Când un păcătos recunoaşte aceste adevăruri şi îşi ia crucea să-L urmeze pe Isus Hristos, atunci el arată că s-a pocăit. Aceasta nu înseamnă că el a ajuns la o stare de desăvârşire ci că nu mai continuă să păcătuiască (1 Ioan 3:9). Creştinul va continua să înveţe şi să crească, să se împotrivească păcatului (Evrei 12:4), el va alerga pe calea credinţei spre maturizare (v. 1) pentru a câştiga cununa care nu se poate veşteji (1 Corinteni 9:25).

Credinţa

Isus Hristos a vorbit despre nevoia de a crede în Dumnezeu, în El şi în Evanghelie, arătând că credinţa este importantă. În mod frecvent, aşa cum următoarele pasaje o arată, Isus a legat viaţa veşnică de credinţă. La începutul lucrării Sale, El a spus: ,,credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15). Atunci când un slăbănog a fost coborât prin acoperiş în casa din Capernaum pentru a fi vindecat, şi ,,când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: ,,Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (2:5; Luca 5:20). În pilda semănătorului, Isus a explicat că sămânţa era Cuvântul lui Dumnezeu, iar sămânţa care a căzut lângă drum a fost călcată în picioare deoarece diavolul a luat ,,Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie mântuiţi” (Luca 8:12). Isus a spus ucenicilor să meargă în lume cu Evanghelia şi să spună oamenilor că ,,cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit” (Marcu 16:16). Isus a spus lui Nicodim că ,,oricine crede în El [Fiul omului, Hristos]să nu piară, ci să aibă viaţa veşnic㔠(Ioan 3: 15, 16, 18). El le-a spus iudeilor: ,,cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Celce M-a trimes, are viaţa veşnic㔠(5:24). În cuvântarea despre pâinea vieţii, Isus a spus: ,,cine crede în Mine, are viaţa veşnic㔠(6:47). La sărbătoarea Înnoirii Templului, Isus a răspuns unor iudei care L-au întrebat dacă El este Hristosul: ,,V-am spus … şi nu credeţi … Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile mele” (10:25, 26). Atunci El a explicat: ,, Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţă veşnic㔠(v. 27, 28). După moartea lui Lazăr, Isus a spus Martei: ,,Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (11:25, 26). Isus a spus ucenicilor Săi: ,,credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii … Isus a strigat: ,,Cine crede în Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine … Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric” (12: 36, 44, 46). La ultima Lui cină pascală, Isus a spus: ,,Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine … Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (14:1, 6). Aceste versete arată că legătura dintre credinţă şi viaţa veşnică a avut un loc central în mesajul lui Isus.

Pavel a scris deseori despre subiecte teologice. Unul dintre acestea subliniază faptul că, credinţa aduce harul iar harul aduce justificarea. ,,Prin credinţă, pentru ca să fie prin har” justificarea noastră (Romani 4:16), şi ,,prin credinţă am intrat în această stare de har” (5:2). Pavel a scris lui Tit că ,,El ne-a mântuit pentru îndurarea Lui ca să fim socotiţi neprihăniţi prin harul Său” (Tit 3: 5, 7). Credinţa este centrată pe Isus Hristos; creştinul priveşte la Hristos prin credinţă pentru eliberarea lui. Justificarea credinciosului nu este o ,,lucrare” a credinţei ci depinde numai de harul lui Dumnezeu. Credinţa nu este o lucrare; credinţa noastră se datorează harului. Luca a scris că fraţii din Efes ,,au crezut prin har” (Faptele Apostolilor 18:27, în limba engleză). Pavel a scris bisericii din Efes: ,,prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Astfel harul devine disponibil credinciosului prin credinţă şi conduce nu numai la a-l prezenta ca drept şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu dar îl şi ajută să trăiască o viaţă neprihănită.

Justificarea prin credinţă este tema cărţii Romani. Pavel a scris: ,,Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţ㔠(Romani 1:16, 17). Această ultimă frază a fost influenţată de traducerea lui Wycliffe din anul 1380 din textul latin [în limba engleză, n. trad] a lui Habacuc 2:4. În limba greacă este scris ,,acum cel neprihănit va trăi prin credinţă”[8]. Mai târziu, Pavel explică modul în care Dumnezeu lucrează pentru a ne face neprihăniţi prin credinţă ca să putem avea viaţa veşnică (vezi 10:2-13, în special v. 5, 6).

La începutul discuţiei lui despre justificare, Pavel a scris: ,,Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii” (Romani 3:20). Sub legământul cel nou, neprihănirea lui Dumnezeu se manifestă separat de Lege care este vechiul legământ (v. 21). Acum ,,neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, [este] pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El” (v. 22). Omul este justificat, adică, declarat drept sau socotit neprihănit de către Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos. Hristos a fost trimis să fie ,, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui” pentru iertarea păcatelor (v.25, 26; 4: 24, 25; 5:1). Ispăşire este traducerea termenului grecesc folosit în Septuaginta pentru capacul chivotului sau capacul scaunului îndurării (Levitic 16: 13, 14). Păcătosul este justificat prin ,,neprihănirea Lui în aşa fel încât, [El] să fie neprihănit, şi totuşi, să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). Jertfa de Sine de pe cruce a lui Isus este cea care aduce îndreptăţire şi nu eforturile omului de a ţine Legea. Neprihănirea lui Hristos face posibil ca Dumnezeu să fie drept în caracterul Său atunci când acordă îndreptăţire convertitului credincios. Legea Mozaică nu aducea neprihănire. De aceea, justificarea noastră este ,,prin credinţă, pentru ca să fie prin har” (Romani 4:16).

Îndreptăţirea prin credinţă este subliniată mai târziu în cartea Romani: ,,Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos” (5: 1); ,,prin credinţă, am intrat în această stare de har” (v. 2); ,,Căci Hristos este sfârşitul [scopul] Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (10:4); ,,dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (10:9, 10).

Această temă a justificării prin credinţă primeşte atenţie şi în alte scrieri ale lui Pavel. În acestea, el accentuează faptul că omul poate veni iarăşi în relaţie cu Dumnezeu, nu prin faptele Legii ci prin credinţă: ,,omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galatanei 2:16); ,,nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţ㔠(Filipeni 3:9).

Pavel a scris mult despre importanţa teologică a noului legământ care îl înlocuieşte pe cel vechi. Accentuând credinţa în contrast cu lucrările Legii, Pavel corecta o înţelegere greşită pe care unii creştini evrei din secolul întâi le-au avut referitor la justificare. El a contrastat cei doi termeni pentru a accentua faptul că harul este cel ce răscumpără pe om. Acest lucru este arătat clar în Efeseni 2: 8, 9: ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Pavel s-a concentrat asupra credinţei ca şi condiţie a mântuirii, în contrast cu păzirea Legii, subliniind că mântuirea este un dar al harului şi nu ceva câştigat. Credinţa devine mijlocul de a accentua că neprihănirea este primită ,,prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire” (Romani 3:24, 25). Felul în care Pavel foloseşte credinţa în contrast cu Legea (v. 21) arată că ea implică mai mult decât a crede şi încredere; ea implică dedicare faţă de Domnul Isus Hristos şi de întregul set de învăţături creştine pe care El le-a adus (Ioan 1:17). Galatenilor le-a scris: ,,am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16). Vom reveni la aceasta mai târziu după ce vom discuta un alt concept care se referă la mântuirea omului.

Pavel a legat alte adevăruri spirituale de credinţă. El a scris către ,,credincioşii care sunt în Hristos Isus” din Efes că în Hristos ,,avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor” (Efeseni 1:1,7) şi că Dumnezeu ,,ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (2:5). Pavel a scris către ,,fraţii credincioşi în Hristos” din Colose despre vestea credinţei lor, ca ei să se poarte ,,într-un chip vrednic de Domnul … aducând roade în tot felul de fapte bune” (Coloseni 1:2, 10), şi că Tatăl ,,ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (v. 13). Galatenilor le-a scris despre ,,credinţa care lucrează prin dragoste” (5:6). Referitor la experienţa lui cu Hristos, Pavel a spus: ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc …dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (2:20). Apoi a adăugat că prin credinţă, creştinii primesc Duhul făgăduit (3:14).

Ce este această credinţă care dă omului îndreptăţire sau neprihănire înaintea lui Dumnezeu? Credinţa are câteva înţelesuri: siguranţa sau încrederea în Dumnezeu, a te încredinţa Lui, a te bizui pe El. Noul Testament foloseşte termenul credinţă în aceste sensuri.

Autorul epistolei către Evrei a explicat câteva din învăţăturile elementare ale lui Hristos. Printre ele a fost pocăinţa şi ,,credinţa în Dumnezeu” (Evrei 6:1). Apoi, autorul a scris despre nevoia de răbdare, astfel ca, după ce au făcut voia lui Dumnezeu, ei să primească ceea ce le-a fost făgăduit. ,,Încă puţină vreme şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă … Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (10:37-39). Omul trebuie să se apropie de Dumnezeu prin credinţă.

În capitolul 11 autorul dă câteva exemple de oameni care au avut o credinţă ce a adus roade. Această secţiune începe cu o definiţie a unui aspect al credinţei care îi face plăcere lui Dumnezeu.

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd … Prin credinţă înţelegem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd … Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Evrei 11:1, 3, 6

Credinţa este încredere sau încredinţarea despre realitatea lucrurilor nădăjduite şi dovada că Dumnezeu există. Credinţa nu este o acceptare oarbă a existenţei lui Dumnezeu sau a Cuvântului Său. Credinţa este zidită pe dovezi creştine, deoarece Dumnezeu a oferit suficiente motive pentru a-i asigura pe oameni de adevărul creştinismului. Credinţa este un act al minţii care se petrece datorită influenţei harului şi lucrării Duhul Sfânt. Când un om îşi realizează propria stare de păcat şi respectă dovezile ce arată realitatea lui Dumnezeu, atunci el va trebui să se întoarcă la Dumnezeu cu credinţă şi cu încrederea că El îl va ajuta. Aceasta nu înseamnă că mintea este temelia credinţei. Credinţa se fundamentează pe dovezile pe care Dumnezeu le-a lăsat în natură, în Cuvântul Său şi în Fiul Său.

Dovezile pe care Dumnezeu le dă omului sunt o bază suficientă pentru credinţă, aşa că putem spune, aşa cum a zis Pavel: ,,căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat” (2 Timotei 1:12). Ioan a scris că ,,ştim că suntem din Dumnezeu (1 Ioan 5:19). Pavel a considerat realizările lui lumeşti ca fără de valoare în căutarea lui după Hristos ,,şi să-L cunosc pe El” (Filipeni 3:10). Pavel a arătat bisericii din Galatia că a fost o vreme când ei nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar că acum au ,,cunoscut pe Dumnezeu” (Galateni 4:9). Scriind bisericii din Efes, el a mulţumit când a auzit despre credinţa lor, ca ,,Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui” (Efeseni 1:17, 18). El a mai scris că ,,este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru …ca să vină la cunoştinţa adevărului “ (1 Timotei 2:3, 4). Harul lui Dumnezeu a fost dat prin Isus Hristos astfel ca cei din Corint să fie îmbogăţiţi ,,în toate privinţele” (1 Corinteni 1:5). Creştinii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu deoarece El le dă har şi cunoştinţă.

Scriitorul epistolei către Evrei nu dă în capitolul 11 o definiţie formală a credinţei ci arată câteva din caracteristicile acesteia. Evrei 11:6 arată două ingrediente ale credinţei – că Dumnezeu există şi că El va răsplăti pe cei ce-L caută. Omul trebuie să aibă credinţă în Dumnezeu chiar dacă nu L-a văzut. De asemenea, omul trebuie să creadă că Dumnezeu va judeca pe toţi şi va răsplăti pe cei Cel caută din toată inima. Dacă omului îi lipsesc aceste două ingrediente ale credinţei, el nu va face nici un efort pentru a căuta răscumpărarea lui Dumnezeu. Evrei 11 oferă multe exemple de credinţă în acţiune.

O altă calitate a credinţei este încrederea. Termenul grecesc pistis, tradus prin credinţă, înseamnă ,,a se încrede”. Credinţa aşa cum o considerăm, implică încredere în Dumnezeu, Isus Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu. Încrederea este subliniată în Vechiul Testament, iar unul din personajele principale, Avraam, este un exemplu notabil de credinţă şi încredere în Dumnezeu. De exemplu, atunci când Avraam avea nouăzeci şi nouă de ani şi încă nu avea copii, Dumnezeu i-a apărut şi i-a spus:

Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fi fără prihană.Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult …Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Genesa 17: 1, 2, 4

Deşi era greu pentru Avraam să înţeleagă cum se va îndeplini promisiunea lui Dumnezeu, el L-a crezut pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost credincios.

Sara a rămas însărcinată, şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea hotărâtă , despre care-i vorbise Domnul … Avraam era în vârstă de o sută de ani, la naşterea fiului său Isaac. Genesa 21:1-7, 12

Credinţa lui Avraam în Dumnezeu a fost încercată dincolo de orice experienţă normală. El L-a crezut pe Dumnezeu că urmaşii lui vor fi la fel de numeroşi ca şi stelele. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Avraam: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu , pe care-l iubeşti, pe Isaac în ţara Moria şi adu-l ca ardere de tot” (Genesa 22:2). În ţara Moria, Avraam a spus celor doi slujitori: ,,Rămâneţi aici … eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi” (v. 5). Apoi el a plecat pe munte să-l jertfească pe Isaac. Cu deplină încredere în Dumnezeu, Avraam l-a legat şi l-a pus pe altar (Avraam se aştepta ca Dumnezeu să îl învie pe Isaac după jertfire). Tocmai pe când Avraam era gata să-l jertfească pe fiul său, a apărut un înger al Domnului zicând: ,,Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (v. 12). Pavel l-a folosit pe Avraam pentru a arăta că el a fost socotit neprihănit prin credinţă (Romani 4) şi că legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost bazat pe credinţă (Galatani 3).

Încredere nu înseamnă ,,credinţ㔠în ceva necunoscut. Aşa cum a scris Pavel: ,,căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce i-am încredinţat” (2 Timotei:12). Încrederea este înrădăcinată în cunoaştere bazată pe dovezi şi semne suficiente (Ioan 20:30, 31).

Un al doilea aspect al credinţei care se mai poate observa la Avraam, este acela de predare de sine lui Dumnezeu. La prima chemare a lui Dumnezeu, Avraam şi-a demonstrat credinţa plecând din ţara lui (Genesa 12:1); iar de-a lungul vieţii lui el a avut o relaţie de tip familial cu Dumnezeu care a implicat o continuă predare de sine voinţei lui Dumnezeu. Apostolul Iacov comentează: ,,Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşit㔠(Iacov 2:21, 22). Aşa cum a scris Wenger: ,,Nu este suficient ca cineva să fi fost mântuit în momentul convertirii; este la fel de necesar ca să se menţină o viaţă de sfinţenie şi ascultare. Acesta este un aspect al credinţei mântuitoare”[9].

Credinţa conduce la o viaţă care caută să placă lui Dumnezeu şi să asculte poruncile lui Hristos. Pavel ilustrează aceasta spunând că ,,mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Faptele Apostolilor 24:16); el a căutat să-şi continue alergarea şi să ,,mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:27).