Capitolul 2

Pregătirea pentru venirea Răscumpărătorul

Sfinţenia şi Dragostea lui Dumnezeu la lucru

Sfinţenia şi dragostea sunt atributele frecvent menţionate ale lui Dumnezeu. Alte atribute sunt credincioşia, iertarea, bunătatea, dreptatea, îndurarea, neprihănirea şi adevărul. Noi putem afla modul în care aceşti termeni reflectă şi descriu natura lui Dumnezeu numai prin studierea Bibliei. Această revelaţie exprimă personalitatea Lui prin cuvinte care sunt folosite de obicei pentru oameni. Noi putem înţelege numai parţial semnificaţia acestor termeni. Folosind aceşti termeni, trebuie să avem grijă să nu simplificăm prea mult natura lui Dumnezeu.

Sfinţenia lui Dumnezeu este centrală mesajului Bibliei. Dumnezeu a spus: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt (Levitic 11:44; 19:2). Scriptura declară că ,,Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui (Psalmul 145:17). ,,Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt (Psalmul 99:9). ,,Ci, după cum Cel ce va chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt (1 Petru 1:15, 16). Isus Hristos s-a adresat lui Dumnezeu ca şi ,,Sfinte Tată (Ioan 17:11) şi şi-a învăţat ucenicii să cinstească pe Dumnezeu (Matei 6:9). Sfinţenia lui Dumnezeu este motivul pentru care El este separat de păcat şi îl urăşte (Psalmul 5:5; 11:5; 45:7; Proverbe 15:9; Isaia 59:1, 2; Habacuc 1:12, 13).

O corectă înţelegere a sfinţeniei şi dragostei lui Dumnezeu este esenţială pentru a cuprinde corect planul de mântuire a lui Dumnezeu. În primul rând, dacă nu ar fi fost motivat de sfinţenia Lui, Dumnezeu nu ar fi trebuit să se separe de păcat. Nu ar fi fost nevoie de un plan de mântuire. Dragostea lui ar fi putut trece cu vederea slăbiciunea şi neascultarea omului. Dar pentru că Dumnezeu este sfânt, dreptatea Lui nu va permite dragostei Lui să treacă cu vederea păcatul omului fără a fi satisfăcut caracterul sfânt al lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Dumnezeu se poartă cu omul după dragostea Lui. Dragostea lui Dumnezeu arată preocuparea lui de Tată pentru omenire, iar Cuvântul descrie atitudinea Lui benefică şi bunătatea Lui faţă de om. Atunci când Dumnezeu a dat Legea lui Moise, El s-a descoperit pe Sine astfel: ,,Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul (Exodul 34:6, 7; şi Numeri 14:18, Neemia 9:17; Psalmul 103:8; Ieremia 32:18; Iona 4:2). Moise a spus israeliţilor că Dumnezeu ,,te va iubi, te va binecuvânta (Deuteronom 7:13; şi 23:5; 33:3; 1 Împăraţi 10:9; 2 Cronici 2:11; 9:8; Psalmii 97:10; 147:8; Isaia 48:14.).

În Noul Testament apostolul Ioan a scris ,,Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8 şi 4:16). Dragostea lui Dumnezeu L-a determinat să-Şi iniţieze planul de mântuire. ,,Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său fiu ca noi să trăim prin El (1 Ioan 4:9). ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3:16). ,,Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (Efeseni 2:4, 5; vezi de asemenea Romani 5:6-8; 8:32). Dumnezeu a dorit să salveze omul din păcat pentru că l-a iubit.

Sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu au lucrat împreună ca să aducă răscumpărarea omenirii. Pentru că Dumnezeu este sfânt, omul s-a separat singur de Dumnezeu datorită păcatului său. Pentru că Dumnezeu este dragoste, El a promis să trimită un Răscumpărător pentru a-l scăpa pe om de păcat.

Dumnezeu se pregăteşte să-l binecuvinteze pe om prin Avraam

Încă înainte de crearea lumii, Dumnezeu avea un plan pentru salvarea omului. Jertfirea lui Hristos a fost hotărâtă mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătată la sfârşitul vremurilor pentru voi (1 Petru 1:20). Ea a fost făgăduită mai înainte de veşnicii (Tit 1:2). ,,[Dumnezeu] ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (1 Timotei 1:9). În consecinţă, când omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu în grădina Edenului, Dumnezeu era pregătit să înceapă revelarea planului Său de răscumpărare.

Atunci când Dumnezeu i-a spus omului consecinţele păcatului său, El i-a spus şi şarpelui că ,,vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei (Geneza 3:15). Menţionarea ,,seminţei femeii este prima profeţie referitoare la Hristos. Întreaga taină cu privire la Isus Hristos ,,a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă (Romani 16:25, 26). Această taină a fost descoperită în mod progresiv în Vechiul Testament şi a fost revelată complet devenind o realitate în Noul Testament.

Primul pas în pregătirea omului pentru mântuire şi aducerea ei la om a fost chemarea lui Avram de către Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit într-un mod direct: ,,Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine (Geneza 12:1-3). Chemarea lui Dumnezeu făcută lui Avram a constat din porunca de a pleca din ţara lui, însoţită de promisiunea binecuvântării.

Avram l-a crezut pe Dumnezeu şi ,,a plecat, cum îi spusese Domnul (Geneza 12:4). Dumnezeu l-a condus ,,în ţara Canaan. Cananiţii erau atunci în ţară. Domnul s-a arătat lui Avram, şi i-a zis: ,,Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale (v. 5-8). Din nou, Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avram, care din nou a crezut şi a dorit să dovedească îndurarea lui Dumnezeu prin zidirea unui ,,altar Domnului, şi a chemat Numele Domnului (v. 8). Promisiunea întreită a lui Dumnezeu a implicat o sămânţă, o ţară şi o binecuvântare. Avram urma să devină tatăl unui popor ales care va primi o ţară unde va putea locui separat de celelalte popoare şi care va fi folosit de Dumnezeu pentru a fi o binecuvântare pentru toate popoarele. Dumnezeu i-a repetat lui Avram în Canaan promisiunea seminţei (13:16). Se pare că Dumnezeu a ales Canaanul pentru că se afla la intersecţia câtorva drumuri comerciale, ceea ce permitea seminţei lui Avram să poarte mesajul lui Dumnezeu peste tot printre Neamuri.

Capitolul 15 din Geneza este temelia pentru răscumpărarea omenirii. Acesta se deschide cu Domnul care îi promite lui Avram că răsplata lui va fi foarte mare (Geneza 15:1). Deoarece Avram ,,a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire (v. 6). Totuşi Avram, neavând copii, l-a întrebat pe Dumnezeu cum va cunoaşte că el va stăpâni ţara. Dumnezeu i-a spus lui Avram să ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbece de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel. Avram le-a adus fără a-I pune lui Dumnezeu vreo întrebare despre ceea ce ar reprezenta ele sau ce să facă cu ele. (Nici chiar Moise, autorul cărţii Geneza, nu a explicat însemnătatea lor. El ştia că cititorii înţeleg ce se întâmpla). Avram ştia din cultura în care trăia că Dumnezeu urma să facă un legământ conform practicii haldeilor (vezi v. 7). Aşa că fără să mai întrebe, Avram a tăiat cele trei animale în două şi a pus jumătăţile împreună formând un şanţ prin care să se scurgă sângele. Legământul s-ar fi încheiat atunci când cele două părţi ce intrau în legământ treceau printre animalele despicate, angajându-se să împlinească condiţiile legământului. Partea care încălca legământul trebuia să plătească cu sângele ei.

,,La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric (Gen. 15:12). Întunericul era modul evreiesc de a spune că Avram era înspăimântat la gândul că urma să facă un legământ pe care nici el nici urmaşii săi nu puteau să-l ţină. Pentru că Avram şi urmaşii săi nu puteau ţine legământul, Dumnezeu a ţinut locul ambelor părţi în legământ. Când soarele a apus, ,,un fum ca dintr-un cuptor (un vas de cărbuni încinşi folosiţi pentru pornirea focului, 15:17, vezi 19:28; Exod 19:18; Evrei 12:29) l-a reprezentat pe Dumnezeu. Avram a fost reprezentat de ,,nişte flăcări (v. 17; vezi Exod 3:2-4; 2 Samuel 21.17; 22:7, 9, 29; 1 Împăraţi 11:36; 15:4; despre care noi ştim acum că simbolizează pe Isus Hristos, lumina lumii). Astfel, Dumnezeu a încheiat legământul trecând printre jertfele despicate (v. 17). Dacă Avram sau urmaşii lui nu vor păzi legământul, pe Dumnezeu Îl va costa sângele Fiului Său (viaţa Lui). Aşa cum vom vedea mai târziu, pe Dumnezeu L-a costat sângele lui Mesia (Fiul Său).

Mai târziu, când Avram avea nouăzeci şi nouă de ani, pe când era încă fără copii, Dumnezeu i s-a arătat iarăşi, şi i-a spus: ,,Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri (17:4). Cu această ocazie, numele lui i-a fost schimbat în Avraam (v. 5) şi urmaşii lui aveau datoria să păzească legământul. Ca un semn al legământului, toţi cei de parte bărbătească au fost tăiaţi împrejur (v. 11). De asemenea, Dumnezeu i-a promis lui Avraam: ,,Eu o voi binecuvânta [pe Sara], şi îţi voi da un fiu din ea, şi ea va fi mama unor neamuri întregi (v. 15-17). Deşi i-a fost greu lui Avraam să înţeleagă modul în care promisiunea lui Dumnezeu se putea împlini, el l-a crezut pe Dumnezeu şi Dumnezeu a fost credincios. Sara a născut un fiu pe care l-au numit Isaac (21:1-7).

Acest fiu a fost începutul împlinirii promisiunii făcute lui Avraam de către Dumnezeu. Credinţa lui nu a fost dezamăgită; Dumnezeu a fost credincios.

Credinţa lui Avraam în Dumnezeu a fost apoi pusă la încercare mai mult decât oricare din experienţele lui din trecut. El Îl crezuse pe Dumnezeu şi Îl ascultase când l-a chemat din Ur. El Îl crezuse pe Domnul că urmaşii săi vor fi la fel de numeroşi ca şi stelele de pe cer. Apoi Dumnezeu i-a spus: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo (Geneza 22:2). Acest copil prin care promisiunea lui Dumnezeu s-ar fi împlinit, urma să fie adus ca jertfă. Avraam nu avea alt fiu al promisiunii şi la vârsta lui avea prea puţină speranţă să mai aibe altul. Avraam din nou s-a încrezut în Dumnezeu şi a mers pe munte să-l jertfească pe Isaac. Avraam l-a legat şi l-a aşezat pe altar. În momentul când Avraam a luat cuţitul să-şi înjunghie fiul, îngerul Domnului a apărut şi i-a spus: ,,Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru mine (v. 12).

Dumnezeu i-a dat apoi un berbece care era încurcat cu coarnele într-un tufiş şi Avraam l-a jertfit ca ,,ardere de tot în locul fiului său (Geneza 22:13). După ce Avraam şi-a demonstrat credinţa fiind gata să urmeze necondiţionat porunca lui Dumnezeu, El i-a reconfirmat promisiunile pe care i le făcuse mai demult: ,,Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta pentru că ai ascultat de porunca mea! (v.18).

Promisiunea făcută lui Avraam de către Dumnezeu a fost repetată lui Isaac, fiul său (Geneza 26:3, 4), care a devenit tatăl gemenilor Esau şi Iacov. Înainte ca ei să se nască, Domnul i-a spus Rebecăi, mamei lor: ,,Două neamuri sunt în pântecele tău şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic (Geneza 25:23).

Dumnezeu l-a ales pe Iacov să primească promisiunea făcută lui Avraam. Esau, fratele geamăn mai mare, ar fi trebuit să moştenească promisiunea. Era dreptul lui de întâi născut. Dar Iacov era înzestrat cu calităţi spirituale şi de conducere necesare pentru împlinirea promisiunii. În cele din urmă Iacov şi-a cumpărat dreptul de întâi născut de la Esau pentru o ciorbă de linte (Geneza 25:29-34).

Chiar dacă el îşi obţinuse dreptul de întâi născut de la fratele său, Iacov a avut nevoie şi de binecuvântarea tatălui său, Isaac. Urmând obiceiul din vremea aceea, Isaac a dorit să acorde binecuvântarea sa fiului său mai în vârstă, Esau. El i-a cerut lui Esau să-i aducă vânat de la câmp ,,ca să mănânc şi te voi binecuvânta înaintea Domnului înainte de moartea mea (Geneza 27:7). Când Iacov a luat cunoştinţă de acestea, el a reuşit să obţină binecuvântarea cu ajutorul mamei sale, prin înşelăciune.

Pentru că Iacov şi-a obţinut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea, Esau a căutat să-l omoare. Iacov s-a temut de Esau. În urma sfatului lui Isaac, Iacov a plecat la unchiul său, Laban (Geneza 27:30-45). Înainte de a pleca, el a primit binecuvântarea lui Avraam (28:4). Laban l-a primit bine şi i-a oferit o slujbă. Acolo, Iacov s-a căsătorit cu fiicele lui Laban, Lea şi Rahela.

Iacov a avut douăsprezece fii; fiecare dintre ei a devenit tatăl unei familii. Aceste douăsprezece familii au format naţiunea Israel. Dumnezeu i-a dat lui Iacov numele Israel (Geneza 32:28). Promisiunea lui Avraam şi Isaac i-a fost repetată lui Iacov (Geneza 35:10-12). Dumnezeu şi-a păstrat promisiunea şi şi-a transformat această familie în naţiunea Sa aleasă, Israel.

Familia devine o naţiune în Egipt

Dintre toţi fii săi, Iacov l-a iubit cel mai mult pe Iosif. Fraţii lui Iosif l-au urât pentru că visele lui prevesteau că el va domni peste ei. Când au găsit o ocazie, fraţii lui Iosif au vrut să-l omoare dar în ultima clipă l-au vândut ca şi sclav unor negustori care se îndreptau spre Egipt (Geneza 37).

În Egipt, Iosif s-a ridicat de la slujba de servitor la cea de guvernator prin providenţa lui Dumnezeu. Datorită înzestrării date de Dumnezeu de a tălmăci visele (Geneza 41:16), Iosif a fost pus peste casele cu provizii ale Egiptului pe care el le umpluse cu hrană pentru zilele de foamete care urmau să vină.

În Canaan, Iacov şi cei unsprezece fii ai săi aveau să înfrunte curând foametea. Veştile despre belşugul din Egipt i-au dus pe fraţii lui Iosif acolo pentru mâncare. Prin aceste împrejurări, Iacov şi familia lui au fost salvaţi de foametea din Canaan. Pe drumul spre Egipt, Iacov a primit de la Dumnezeu asigurarea că urmaşii săi se vor întoarce din nou în ţara promisă, Canaan (Geneza 46:3, 4).

Egiptul a devenit locuinţa lui Israel pentru patru sute treizeci de ani, şi acolo familia lui Iacov a prosperat. Egiptenii le-au acordat israeliţilor mare cinste datorită rolului lui Iosif în salvarea egiptenilor de la foamete. Israeliţii ,,s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei (Exod 1:7).

Apoi soarta s-a întors împotriva israeliţilor.

Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: ,,Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară. Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi.

Exod 1:8-14

Ca şi cum aceasta nu a fost destul, împăratul Egiptului a luat o decizie şi mai aspră. El a poruncit moaşelor să omoare toţi băieţii pe care îi vor naşte femeile evreice, dar moaşele nu au ascultat de ordinul împăratului (Exod 1:15-22).

Moise şi ieşirea din Egipt

Domnul a ştiut de asuprirea la care vor fi supuşi evreii şi a pregătit un eliberator, pe Moise. Dumnezeu a folosit porunca dată moaşelor să-l aducă pe Moise în palatul lui Faraon pentru a-l pregăti să-i conducă pe evrei în Ţara Promisă. Astfel dragostea şi mila lui Dumnezeu s-au arătat faţă de poporul Său:

Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau sunete desnădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Exod 2:23, 24

La momentul potrivit, Dumnezeu l-a chemat pe Moise să meargă la poporul Său şi să-l elibereze din robia Egiptului. El I-a spus lui Moise să adune pe bătrâni, să meargă la împăratul Egiptului şi să ceară ca evreii să fie lăsaţi să facă o călătorie de trei zile pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Moise a ştiut că Faraon nu le va permite să meargă de teamă că îşi va pierde autoritatea peste popor. Dumnezeu i-a lovit pe egipteni cu zece urgii înainte ca Faraon să-i lase pe evrei să plece (Exod 3-12). Urgiile au venit una după alta, dar Faraon nu a lăsat poporul să plece. Numai după cea de a zecea urgie, care a provocat moartea tuturor întâilor născuţi ai egiptenilor, Faraon şi-a schimbat cu adevărat decizia.

Dumnezeu a instituit Paştele care simbolizează răscumpărarea lor din Egipt. Fiecare familie israelită trebuia să înjunghie un miel şi să pună din sângele lui pe amândoi stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei. Sângele i-a deosebit pe israeliţi de egipteni.

Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu [Dumnezeu] voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Exod 12:13, 14

Moise şi israeliţii au făcut aşa cum le-a poruncit Dumnezeu. Primul întâi născut din familia Faraonului până la a celui mai umil ţăran egiptean a murit. Această tragedie a schimbat inima lui Faraon. El le-a spus israeliţilor: ,,Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă (Exod 12:32).

,,Şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii au părăsit Egiptul (Exod 12:37). Copiii lui Israel au stat în Egipt vreme de ,,patru sute treizeci de ani (v. 40). În aceşti ani Dumnezeu a înmulţit şaptezeci de israeliţi într-o naţiune de şase sute de mii de bărbaţi, fără a menţiona femeile şi copii.

Legea dată la Sinai

,,În luna a treia după ieşirea lor din Ţara Egiptului, copii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustia Sinai (Exod 19:1). Ei şi-au aşezat tabăra la poala muntelui Sinai timp de unsprezece luni. Evenimentele petrecute acolo cu poporul Israel sunt relatate din Exod 19 până în Numeri 9.

La Sinai, Dumnezeu l-a chemat din nou pe Moise şi i-a descoperit voia Lui pentru Israel, şi anume încheierea unui legământ cu ei care cerea supunerea lor completă şi totală. În schimb, Dumnezeu va avea o strânsă relaţie cu poporul Său. În această perioadă, Moise s-a întâlnit cu Dumnezeu de şapte ori. Cu ocazia primei întâlniri, Dumnezeu I-a spus lui Moise:

Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: ,,Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul meu, veţi fi ai mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Exod 19:3-6

Moise a spus aceste cuvinte mai întâi bătrânilor şi apoi poporului, care a răspuns: ,,Vom face tot ce a zis Domnul (Exod 19:8). Acceptarea de către popor a cuvintelor lui Dumnezeu au întărit legământul dintre ei şi Dumnezeu. Lucrurile vor fi diferite acum. Israeliţii deveneau poporul ales a lui Dumnezeu, urmau să-L asculte pentru totdeauna şi să fie un exemplu pentru ceilalţi pentru ca şi ei să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu. Acceptarea de către popor a cuvintelor lui Dumnezeu era importantă pentru că astfel ei deveneau o mare naţiune prin care Dumnezeu putea binecuvânta toate popoarele pământului.

La muntele Sinai, Dumnezeu şi-a descoperit voia Lui, care a inclus cele zece porunci. Aceste porunci, care se găsesc în Exod 20:3-17, ocupau un loc central în Legea lui Dumnezeu. Primele patru se ocupă de relaţia omului cu Dumnezeu, iar următoarele şase cu relaţia omului cu ceilalţi oameni:

1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

2. Să nu-ţi faci chip cioplitSă nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti.

3. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău.

4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu preacurveşti.
8. Să nu furi.
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.

În timpul celor unsprezece luni petrecute la Sinai, Dumnezeu şi-a revelat alte porunci care au constituit baza legii civile în Israel (Exod 21-23).

Moise a spus poporului ,,toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: Vom face tot ce a zis Domnul (Exod 24:3). Moise a scris cuvintele în cartea legământului. După ce le-a recitit poporului, ei au răspuns din nou: ,,Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (v.27). El a luat sângele taurilor junghiaţi şi a stropit poporul, zicând: ,,Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor aceste cuvinte (v. 8). Prin acest legământ Domnul şi-a instaurat guvernarea asupra poporului Israel.

Cu aceeaşi ocazie, Domnul le-a dat instrucţiuni cu privire la facerea cortului. Acest cort urma să servească ca şi templu, şi ca un loc de laudă şi de aducere a jertfelor. Acest templu era locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său şi era, de asemenea, locul de păstrare a tablelor Legii.

Fiecare mic detaliu al cortului a fost revelat de Dumnezeu; nici o parte nu a fost proiectată de om (Exod 25-27). Cortul a fost aşezat într-o curte prin care se putea intra printr-o singură poartă în partea de est. La intrare se afla altarul arderilor de tot unde erau aduse jertfele. Apoi era ligheanul, un vas rotund şi larg folosit de preoţi pentru spălarea ceremonială şi curăţirea înainte de intrarea în cort.

Cortul însuşi, o clădire mică, dreptunghiulară (aproximativ 14,5 pe 4,8 metri), era aşezat la capătul din vest a curţii. Era împărţit în două încăperi. În prima încăpere numită şi Locul Sfânt se afla sfeşnicul de aur, masa cu pâinile pentru punerea înainte şi altarul tămâierii. A doua încăpere sau Sfânta Sfintelor era despărţită de Locul Sfânt printr-o perdea groasă. Elementul central al cortului, chivotul legământului, era aşezat în Sfânta Sfintelor. Pe capacul chivotului, care era de asemenea cunoscut ca şi capacul ispăşirii, erau doi heruvimi de aur. Aripile lor erau întinse unele spre altele iar privirea lor era fixată în jos spre capacul ispăşirii.

Dumnezeu a locuit în Sfânta Sfintelor ca un Împărat în mijlocul poporului Său. Marele preot putea să intre în prezenţa Lui numai o dată pe an, de ziua ispăşirii. În ziua aceea marele preot, înconjurat de un nor de tămâie, intra cu sângele animalului sacrificat să facă ispăşire pentru păcatele sale şi ale poporului (Levitic 16:11-17; Evrei 9:7).

Aaron a fost primul mare preot. Cei patru fii ai săi au devenit de asemenea preoţi. Doi dintre aceşti fii au ars tămâie împotriva poruncii lui Dumnezeu şi au murit datorită păcatului lor (Levitic 10:1-5). Preoţia a continuat prin cei doi fii rămaşi în viaţă. Ei trebuiau să ,,înveţe pe copiii lui Israel toate legile, pe care li le-a dat Domnul prin Moise (Levitic 10:11; cf. 10:6-20). Preoţia este descrisă în Exod 28 şi 29.

Mai târziu, seminţiei lui Levi i s-a dat responsabilitatea preoţiei pentru că ei au rămas credincioşi când Israel s-a răzvrătit prin facerea unui viţel de aur (Exod 32:25-29). Chemarea preoţească a leviţilor consta în slujirea la cort.

În vremea aceea, Domnul a despărţit seminţia lui Levi, şi i-a poruncit să ducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-I slujească, şi să binecuvinteze poporul în numele Lui; lucru pe care l-a făcut până în ziua de azi. Deaceea Levi n-are nici parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul este moştenirea lui, cum i-a spus Domnul, Dumnezeul tău. Deuteronom 10:8, 9

Ei erau consacraţi pentru această slujbă printr-o ceremonie specială (Exod 29; Levitic 8).

Preoţii oficiau trei feluri de jertfe la cort: jertfe de băutură, jertfe de mâncare şi jertfe de animale. Jertfele principale erau cele de animale. În funcţie de mijloacele materiale ale persoanei, erau sacrificaţi boi, miei, ţapi, sau porumbei fără cusur. Sângele, cel care făcea ispăşirea pentru păcate (Levitic 1:4; 17:11), era stropit pe altar. Focul de pe altar ardea restul animalului.

Funcţiile educaţionale ale Legii

Israel nu a putut înţelege scopul Legii, a cortului şi a jertfelor. Naţiunea lui Israel era împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu o făcuse lui Avraam prin care urmaşii lui vor fi o mare naţiune şi o binecuvântare pentru toate popoarele. Instituţiile religioase din Israel au servit la vremea respectivă unui anumit scop poporului Israel, fiind de asemenea, o umbră a evenimentelor care urmau să vină (Coloseni 2:16, 17; Evrei 8:5; 10:1).

Legea, cortul şi darurile sau jertfele aveau o funcţie educaţională. Prin ele poporul evreu şi mai târziu întreaga omenire trebuiau să înveţe despre voia lui Dumnezeu şi astfel oamenii deveneau conştienţi de păcat şi de nevoia răscumpărării (eliberarea de robia şi consecinţele păcatului). Apostolul Pavel, a scris că evreii cunoşteau voia lui Dumnezeu prin faptul că aveau în Lege ,,dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului (Romani 2:20) şi ,,prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului (3:20). Dumnezeu le-a cerut o totală supunere faţă de Lege. ,,Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele (Levitic 18:4, 5). Această chemare la ascultare putea aduce ,,binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta (Deuteronom 11:26-28). Blestemul pe care l-a adus păcatul era moartea: ,,Sufletul [omul] care păcătuieşte, acela va muri (Ezechiel 18:4, 20).

Structura cortului arătau omului realităţile păcatului, efectul său asupra relaţiei omului cu Dumnezeu şi mijlocul prin care omul venea în prezenţa lui Dumnezeu. În cort, locuinţa lui Dumnezeu, se putea intra numai printr-o singură uşă în perete înconjurând curtea şi numai trecând pe la altar şi lighean. Aceste obiecte l-au învăţat pe om paşii necesari pentru a putea intra în prezenţa lui Dumnezeu.

Modelul cortului i-a învăţat pe israeliţi că păcatele lor împiedicau intrarea în prezenţa lui Dumnezeu şi că sfinţenia, neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu cereau ca păcătosul să moară. Cortul l-a învăţat pe om că numai moartea unui înlocuitor curat putea satisface dreptatea lui Dumnezeu. Altarul vorbea de moartea acestui înlocuitor. Sângele jertfei, reprezentând viaţa, servea acestui scop. ,,Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire (Levitic 17:11). Scriitorul epistolei către Evrei a rezumat aceasta: ,,Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare (Evrei 9:22). Sensul deplin al jertfei şi al sângelui ei a fost revelat progresiv evreilor.

Ligheanul stătea între altar şi cort. Numai preoţii puteau să intre în cort, şi numai după ce urmau un ceremonial de curăţire cu apă. Această spălare rituală arăta că pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu se cerea mai mult decât jertfa de pe altar. Era nevoie de o ,,spălare de regenerare care curăţa persoana şi o făcea o ,,făptură nouă (Ioan 3:3-7; Tit 3:5; 2 Corinteni 5:17).

După jertfa de pe altar şi curăţirea cu apă, preotul putea să intre în prima încăpere a cortului. În partea dreaptă stătea masa cu cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte, ,,pâinea prezenţei sau ,,pâinea continuităţii. Această pâine era ,,înaintea Domnului, neîncetat (Levitic 24:8), semnificând comuniunea dintre Dumnezeu şi poporul Său. În partea stângă se afla sfeşnicul de aur, singura sursă de lumină din Locul Sfânt. Datorită acestei lumini preoţii puteau să-L slujească pe Dumnezeu. Altarul tămâierii se afla în faţa perdelei care despărţea Locul Sfânt de Locul prea Sfânt. Tămâia era arsă pentru a simboliza rugăciunea şi lauda.

Chivotul şi capacul ispăşirii au fost puse în Sfânta Sfintelor, unde se intra numai o dată pe an de ,,ziua ispăşirii (Levitic 16). În ziua aceea erau aduşi înaintea Domnului doi ţapi după care se aruncau sorţii pentru a vedea care va fi sacrificat pentru Domnul şi care va fi pentru Azazel. Sângele ţapului adus ca jertfă era stropit spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel se făcea ,,ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei (v.16). Aaron urma să-şi pună mâinile ,,pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israelapoi să-l izgonească în pustie (v. 21). Primul ţap simboliza acoperirea păcatelor la capacul ispăşirii, iar al doilea ţap simboliza ştergerea păcatelor prin jertfa Mântuitorului care urma să vină.

Ţara Promisă şi lecţiile sale

Poporul evreu a petrecut aproape un an la muntele Sinai. După ce au primit legea şi au costruit cortul, Dumnezeu li s-a arătat şi i-a condus printr-un ,,stâlp de nor (Exod 14:24; 33:9, 10; 40:34-37) către Ţara Promisă. Pe când Israeliţii s-au apropiat de destinaţia lor, ei au trimis douăsprezece iscoade să cerceteze ţara Canaanului. Acestea au istorisit că în ţară ,,curge lapte şi miere dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Numai două dintre iscoade au spus: ,,Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori! (Numeri 13:27-30). Poporul s-a îndoit şi au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron. Ei au întrebat: ,,Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie?Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt? (14:3, 4). Datorită răzvrătirii şi lipsei de încredere, toţi oamenii ,,de la douăzeci de ani în sus care au cârtit împotriva lui Dumnezeu au murit în pustie.

Timp de patruzeci de ani israeliţii au rătăcit prin pustie datorită refuzului lor de a intra în Canaan. Aproape de sfârşitul perioadei, când poporul era la Cades, au rămas fără apă; şi poporul a început din nou să cârtească împotriva lui Moise şi Aaron. Dumnezeu s-a arătat lui Moise şi Aaron şi le-a spus să adune poporul şi să vorbească ,,stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă (Numeri 20:8). Moise, în loc să vorbească stâncii, a lovit-o cu toiagul său. Datorită neascultării sale, Moise nu a fost lăsat să conducă poporul Israel în Ţara Promisă.

În al patruzecelea an de rătăcire în pustie, Moise a vorbit poporului cu scopul de a-i pregăti să intre în Ţara Promisă. Le-a spus că Dumnezul lor este gelos şi milostiv. Ei trebuiau să urmeze planul Său pentru a cuceri Ţara Promisă şi să omoare pe toţi locuitorii (Deuteronom 2:34; 7:2). Au fost avertizaţi că, dacă îşi vor face chipuri cioplite, vor pieri din ţară şi va rămânea numai un mic număr dintre ei care va fi împrăştiat printre neamuri (cap. 4). Israeliţii trebuiau să ţină legile şi poruncile lui Dumnezeu. Li s-a amintit că Dumnezeu i-a ,,scos din ţara Egiptului, din casa robiei şi că ei ar trebui ,,să se teamă de Domnul şi să-I slujească (6:12, 13). Apoi Moise a spus poporului ,,că nu din pricina bunătăţii tale îţi dă Domnul, Dumnezeul tău, acea ţară bună ca s-o stăpâneşti; căci tu eşti un popor tare încăpăţânat (9:6). Cananiţii, posesorii pământului, erau daţi afară din ţară datorită răutăţii lor excesive. Ţara va fi dată israeliţilor pentru a împlini promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov (cap. 9).

La porunca Domnului, Moise l-a desemnat pe Iosua ca succesor al său (Numeri 27:18-23). După moartea lui Moise, Iosua a preluat conducerea poporului Israel. Domnul i-a spus să ,,treacă Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. El le-a promis că ,,nimeni nu va putea să stea împotriva [lor] (Iosua 1:2, 5).

Prima cetate cucerită a fost Ierihon, un oraş puternic, fortificat aşezat în mijlocul Canaanului. Israeliţii au putut cuceri cetatea numai prin ajutorul direct a lui Dumnezeu. Domnul I-a apărut în faţa lui Iosua şi l-a asigurat de prezenţa şi victoria Sa, după care El i-a dat lui Iosua instrucţiuni explicite despre cum vor cuceri cetatea. Iosua urma ca, împreună cu armata lui, să mărşăluiască în jurul oraşului, în tăcere, o dată timp de şase zile, urmaţi de şapte preoţi care să sune din şapte trâmbiţe şi să poarte chivotul legământului, iar în spate să vină poporul. În a şaptea zi poporul urma să înconjoare cetatea de şapte ori în timp ce preoţii sunau din trâmbiţe. A şaptea oară, preoţii trebuiau să sune lung şi poporul să scoată strigăte mari. Dumnezeu era acela care făcea ca zidurile cetăţii să cadă în mod miraculos la pământ. Poporul a urmat întocmai indicaţiile şi zidurile au căzut, poporul cucerind astfel cetatea (Iosua 6). După căderea Ierihonului, următorul pas al lui Israel s-a dovedit a fi un dezastru. Această înfrângere, care a avut loc datorită neascultării faţă de poruncile lui Dumnezeu, i-a învăţat pe Israeliţi că Dumnezeu cere ascultare absolută (Iosua 7, 8). Urmează apoi o serie de bătălii în care poporul Israel iese biruitor pentru că Dumnezeu era cu el. În timpul unei lupte în care Israel se lupta împotriva a cinci împăraţi ai Canaanului, Dumnezeu a făcut ca soarele să se oprească în loc pentru a da posibilitatea lui Iosua să învingă pe deplin (cap. 9, 10). După această bătălie, Iosua a înfrânt o coaliţie a împăraţilor din nordul Canaanului, în urma căreia Israel şi-a câştigat controlul asupra întregii ţări (cap.11, 12). Ţara Canaanului a fost apoi împărţită între cele unsprezece seminţii ale lui Israel. Seminţia lui Levi nu a primit moştenire (14:4; conf. cap. 13-20). Pentru că ei au rămas credincioşi atunci când ceilalţi au făcut viţelul de aur la muntele Horeb, leviţilor li s-a dat rolul de a sluji la cort (Exod 32).

Când Iosua a îmbătrânit, el i-a chemat pe bătrânii şi judecătorii lui Israel şi le-a vorbit. El le-a spus să ia aminte la tot ce a fost scris în Legea lui Moise, să se păstreze separaţi de celelalte popoare din jurul lor şi să-L iubească pe Domnul, Dumnezeul lor. Iosua le-a avertizat pe căpetenii că Domnul nu va continua să izgonească celelalte neamuri din ţară dacă Israel se va abate şi se va lipi de neamurile rămase printre ei. Atunci, israeliţii vor pieri din ţara cea bună pe care Dumnezeu le-a dat-o (Iosua 23, 24).

După moartea lui Iosua, poporul a intrat în cicluri ale binelui şi răului: ,,Copii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor şi au mers după alţi dumnezei (Judecători 2:11, 12). Ori de câte ori mânia lui Dumnezeu se abătea asupra poporului datorită păcatelor lor şi ei cădeau sub asuprirea popoarelor din jur, israeliţii strigau către Domnul şi El le ridica câte un judecător să-i elibereze. Nu după mult timp poporul repeta acelaşi ciclu. Cartea Judecătorii ne vorbeşte despre câteva astfel de cicluri. Aceasta arăta cât era de dificil pentru israeliţi să înveţe că Dumnezeu era sfânt şi drept şi că dorea ca ei să-L asculte.

Judecători şi împăraţi

Cartea Judecătorii se sfârşeşte cu o observaţie importantă: ,,Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea (21:25). Israel nu avea împărat ca popoarele din jur. Forma de guvernământ din Israel se presupunea a fi teocraţia. Dumnezeu trebuia să îi conducă prin Cuvântul Său şi prin judecători. Însă poporul a refuzat să asculte şi să se supună, făcând în schimb ceea ce li se părea lor corect.

Când Samuel, ultimul judecător, a îmbătrânit, i-a pus pe fiii săi ca judecători. Dar ,,fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui; ci se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea (1 Samuel 8:1-3).

Bătrânii lui Israel, deranjaţi de conducerea coruptă a fiilor lui Samuel, au apelat la el să pună ,,un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile (1 Samuel 8:5). Acest lucru nu i-a plăcut lui Samuel. Domnul i-a spus că cererea de a avea un împărat arăta că ei Îl respingeau pe El. Samuel a avertizat poporul de pericolele care vor veni atunci cînd vor avea împărat, dar ei au refuzat să-l asculte. Au continuat să insiste în dorinţa lor de a avea un împărat, şi până la urmă, Dumnezeu le-a permis să aibe unul. În loc ca împăraţii să aducă dreptatea şi neprihănirea în popor, ei deseori au determinat poporul să-L respingă pe Dumnezeu şi să păcătuiască.

Primul dintre împăraţii lui Israel a fost Saul (1 Samuel 9:16, 17). Samuel a vorbit poporului despre dorinţa lor de a avea un împărat. El le-a amintit că ei vroiau ,,un împărat să domnească peste noi. Şi totuşi Domnul, Dumnezeul vostru, era împăratul vostru. Iată dar împăratul pe care l-aţi ales şi pe care l-aţi cerut; iată că Domnul a pus un împărat peste voi (1 Samuel 12:12, 13). Apoi le-a mai spus: ,,Dacă vă veţi teme de Domnul, dacă-L veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Lui, şi dacă nu vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, vă veţi alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât voi cât şi împăratul care domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de glasul Domnului mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri (v. 14, 15).

Ce a făcut împăratul lor? Deşi Saul a fost ales prin hotărâre divină, avea şi el slăbiciuni. Acestea au fost vizibile atunci când el a ales trei mii de oameni să meargă împotriva filistenilor şi s-a confruntat cu o forţă superioară care a creat dezordine în tabăra lui Israel. Fără să-l mai aştepte pe Samuel, Saul a adus el singur arderea de tot. Samuel i-a spus lui Saul: ,,Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău (1 Samuel 13:13). Saul a aflat în urma acestui incident că domnia lui ,,nu va dăinui (v.14). Acest lucru nu l-a oprit pe Saul să acţioneze din nou ca un nebun. El a făcut a doua greşeală. El a căutat să omoare pe fiul său, Ionatan, pentru că a mâncat fără să ştie că tatăl lui poruncise oamenilor săi să nu mănânce nimic până la sfârşitul bătăliei (14:24, 27, 39). Curând Saul s-a dovedit complet neascultător de Domnul pentru că nu i-a omorât pe toţi amaleciţii. Datorită acestei răzvrătiri şi încăpăţânări şi pentru că a respins Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul ,,te leapădă şi El [pe Saul] ca împărat (15:23). Aceste experienţe arată că a avea un împărat nu a însemnat rezolvarea problemelor lui Israel.

Al doilea împărat al lui Israel, David, a fost devotat lui Dumnezeu şi I-a urmat căile Lui, deşi nu fără păcat. Dumnezeu l-a folosit pe David să unească cele douăsprezece seminţii într-un regat puternic. El a devenit figura centrală a istoriei Vechiului Testament. Dumnezeu a recompensat slujirea lui David printr-o promisiune, prin care El va întări pe vecie casa lui David (2 Samuel 7). Aşa cum Dumnezeu l-a folosit pe Avraam să formeze naţiunea mesianică, El l-a folosit pe David să binecuvinteze lumea prin poziţionarea lui ca şi cap al familiei mesianice. Planul pentru Marele Împărat care urma să vină din familia lui David pentru a răscumpăra pe om începuse treptat să se dezvăluie.

Perioada de aur a lui Israel a avut loc în timpul domniei lui Solomon, al doilea fiu a lui David şi succesorul acestuia. Această perioadă de aur nu a durat mult. O sută douăzeci de ani după ce a început, regatul s-a împărţit în două datorită apostaziei lui Solomon, care a acceptat construirea de altare păgâne pentru multele sale neveste străine. Regatul de nord, alcătuit din zece seminţii, a fost numit Israel; Regatul de sud, din două seminţii, a fost numit Iuda.

Regatul de nord s-a depărtat de Dumnezeu şi a căzut în idolatrie. Nici unul din împăraţii lui nu a adus poporul înapoi la Dumnezeu. Dumnezeu a avertizat poporul, prin profeţi, să se întoarcă de la căile lor rele şi să păzească poruncile Lui. ,,Dar ei n-au ascultat (2 Împăraţi 17:14). Astfel, după două sute de ani de la dezbinarea împărăţiei, Dumnezeu a permis asirienilor să cucerească Regatul de nord. Cele zece seminţii au fost duse în robie şi niciodată nu s-au mai întors ca şi naţiune.

Regatul de sud, Iuda, a fost salvat de la distrugerea de către asirieni datorită ascultării de mesajul adus de profetul Isaia (2 Împăraţi 19). Dumnezeu a apărat Ierusalimul datorită promisiunii făcute lui David. Însă, cu aceeaşi ocazie, Isaia a profeţit că ,,vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta (2 Împăraţi 20:17). Regatul de sud a trecut printr-un ciclu de închinare idolatră şi întoarcere la Dumnezeu. La un moment dat, poporul a ajuns în starea în care nu au mai vrut să se întoarcă la Dumnezeu. Profetul Ieremia le-a adus mesajul că Iuda a devenit mai rău decât fusese Israel. Poporul lui Iuda nu a realizat semnificaţia exemplului lui Israel şi au fost duşi în captivitate în Babilon aşa cum profeţise Isaia.

După şaptezeci de ani de robie, Babilonul a fost cucerit de imperiul persan şi evreii s-au întors în Palestina. Robia i-a vindecat de idolatrie. După întoarcerea lor, Ezra a citit Legea în faţa poporului şi, cu ajutorul leviţilor, ,,lămureau poporului Legea (Neemia 8:7). Aceasta a adus o mare trezire în mijlocul rămăşiţei lui Israel. ,,Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii, au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor (9:2; vezi cap.8, 9).

Profeţii şi mesajul mesianic

În întreaga istorie a poporului Israel, profeţii s-au ridicat aducând explicaţii divine la ceea ce se întâmpla şi asigurarea că planul de răscumpărare a lui Dumnezeu nu se va sfârşi datorită eşecurilor umane. Aceste eşecuri par să fi încetinit planul lui Dumnezeu, dar la împlinirea vremii el va fi dus la bun sfârşit.

Dumnezeu nu a renunţat la poporul Său. El a trimis şaisprezece profeţi care au lăsat şaptesprezece dintre cărţile Bibliei de la Isaia până la Maleahi. Această perioadă profetică a început imediat după domnia lui Solomon, atunci când s-a petrecut apostazia celor zece seminţii ale lui Israel. Cea mai intensă perioadă de activitate profetică a fost cea de dinaintea cuceririi Regatului de sud, când Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a cucerit Ierusalimul. Treisprezece profeţi au fost asociaţi cu perioada de distrugere a Ierusalimului (606-586 î.H) şi trei cu timpul de restaurare (536-444 î.H).

În legătură cu prevestirea judecăţii lui Israel, proorocii au avut multe de spus cu privire la idolatria în Israel, corupţia politică şi imoralitatea. Profeţii, de asemenea, au adus mesaje cu privire la Sămânţa promisă în Geneza 3:15, deşi ei nu înţelegeau toate detaliile planului de răscumpărare a lui Dumnezeu. Despre acesta ,,proorocii, cari au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutărilor lor stăruitoate. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (1 Petru 1:10, 11).

Isaia, care a proorocit pe vremea când Regatul de nord a fost distrus de asirieni, a scris prima şi cea mai lungă dintre cărţile profetice. Proorocia sa conţine unele dintre cele mai clare pasaje mesianice din Vechiul Testament. ,,Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui [a lui Hristos] (Ioan 12:41). Câteva din profeţiile lui Isaia cu privire la Hristos sunt:

Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-I vor pune numele Emanuel [7:14], (Dumnezeu este cu noi). Matei 1:23

Totuşiţara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină. 9:1, 2, de asemenea apare în Matei 4:15, 16 - aceasta este profeţia cu privire la lucrarea Lui printre neamuri

Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor, Domn al păcii. 9:6

Un glas strigă: ,,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! 40:3 aceasta descrie un predecesor; vezi Matei 3:3

Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel care îl duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiure şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţăDar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi. 53:3-12

Atunci neamurile vor vedea mântuirea ta, şi toţi împăraţii slava ta; şi-ţi vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. 62:2

Domnul Dumnezeu vă va omorî şi va da robilor săi un alt nume. 65:15 poporul lui Dumnezu va fi cunoscut sub un nume nou.

Ieremia a venit o sută de ani după Isaia şi a profeţit în Iuda înainte ca naţiunea să fie luată captivă de babilonieni. După cucerire, el a adus speranţa unui nou legământ care va pune Legea lui Dumnezeu în inimile lor:

Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său , zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul! Ci toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor. Ieremia 31:31-34; vezi şi Evrei 8:8-12

Alte profeţii mesianice sunt:

După aceea, voi turna Duhul Sfânt peste orice făptură. Ioel 2:28 se referă la ziua de Rusalii; vezi Faptele Apostolilor 2

Şi tu Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. Mica 5:2 acesta se referă la locul de naştere a lui Mesia; vezi Matei 2

Iată, voi aduce pe Robul meu, Odraslaşi într-o singură zi voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. Zaharia 3:8, 9

Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar. Zaharia 9:9; vezi Ioan 12:15

Aceste profeţii, împreună cu altele (treizeci de arginţi, Zaharia 11:12 vezi Matei 27:3; mâinile Lui străpunse, Zaharia 12:10; 13:6; vezi Ioan 19:37; Păstorul lovit, Zaharia 13:7; vezi Matei 6:31; Marcu 14:27) dau detalii despre viaţa lui Hristos care s-au împlinit întocmai la prima Lui venire.

Maleahi, ultima carte din Vechiul Testament, descrie pregătirea finală pentru venirea lui Mesia. ,,Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea (Maleahi 3:1). ,,Iată, vă voi trimete pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem (4:5, 6). Această profeţie despre Ilie s-a împlinit prin lucrarea lui Ioan Botezătorul. (vezi Matei 3; 17:11-13).

După promisiunea venirii lui Hristos şi stabilirea unui plan cu privire la acest eveniment, nici o voce profetică nu a mai fost auzită timp de patru sute de ani. Această perioadă a fost destinată studierii detaliilor din Cuvântul scris despre acest plan. Evreii aveau o atitudine de reverenţă faţă de Scripturi. Sinagoga, care a apărut în timpul captivităţii babiloniene, a devenit un centru important pentru închinarea din ziua Sabatului şi un loc de întâlnire. Evangheliile ne arată că existau multe sinagogi în întreaga Palestină, iar Faptele Apostolilor dovedeşte că ele existau în multe alte părţi ale lumii romane. În sinagogi, Scripturile erau citite şi discutate. Conducătorii lor, bătrânii, îşi exercitau disciplina şi supravegheau standardele morale ale poporului.

În timpul acestei perioade de patru sute de ani, evreii au fost împrăştiaţi în întreaga lume cunoscută. Aceasta i-a pregătit pentru îndeplinirea misiunii lor de a face cunoscută Speranţa lui Israel.

Împlinirea vremii

La sfârşit, ,,când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4:4, 5). Planul răscumpărării s-a împlinit atunci când toate condiţiile au fost îndeplinite când condiţiile politice, economice, morale şi religioase s-au potrivit. Vremea era bună pentru răspândirea rapidă a Veştii Bune cu privire la răscumpărarea omului pierdut din condiţia sa păcătoasă. Câteva din condiţiile care au contribuit la ,,împlinirea vremii au fost:

1. Din punct de vedere politic, lumea era unită sub guvernarea romană. Era o vreme de pace, când graniţele naţionale erau deschise pentru a permite Veştii Bune să se răspândească liber. Oamenii nu erau preocupaţi cu temeri de război şi aveau timp să asculte vestea cu privire la răscumpărarea lui Dumnezeu. Imperiul Roman de asemenea avea drumuri bune care i-au ajutat pe primii misionari să călătorească uşor. De asemenea, bariera limbii a fost înlăturată. În întregul imperiu majoritatea oamenilor erau bilingvi, limba greacă fiind limba comună, comercială. Datorită acestui fapt, cărţile Noului Testament au putut fi citite în toate părţile imperiului. Misionarii puteau vorbi despre Vestea Bună ştiind că sunt înţeleşi.

2. Din punct de vedere economic, lumea nu era prosperă. Sărăcia era ceva obişnuit. Doi din trei oameni erau sclavi. Aceşti factori au lucrat împreună pentru a face ca viaţa să fie deprimantă. În contrast cu aceasta, Vestea Bună apărea ca o lumină strălucitoare şi mulţi oameni erau gata să asculte. Întotdeauna omul se întoarce la religie mai repede în vreme de criză economică decât în timpuri de prosperitate.

3. Din punct de vedere moral, oamenii erau decăzuţi. Primul capitol al epistolei către Romani descrie condiţiile acelor zile. Degradarea morală a făcut ca oamenii asupriţi să dorească să se întoarcă la ceva mai bun.

4. Din punct de vedere religios, vechii dumnezei şi idolii făcuţi de mâna omenească nu satisfăceau nevoia interioară a omului după Creatorul său. Religiile vremii erau respinse. Cultul Cezarului a fost impus multora, dar nici această divinitate ,,omenească nu mulţumea. Din punct de vedere spiritual şi moral, exista un gol crescând pe care oamenii erau dornici să-l umple.

În concluzie, climatul politic, economic, moral şi religios s-a împletit pentru a pregăti vremea potrivită pentru revelarea planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. Vestea Bună despre venirea Fiului lui Dumnezeu să răscumpere pe om din condiţia sa păcătoasă se va răspândi cu rapiditate.